Am crescut într-o zonă rurală din Australia. Părinții și bunicii mei au aflat adevărul în anii ’50. Am început să predic la vârsta de 6 ani, iar la 13 ani m-am botezat. Deseori, în timpul vacanțelor făceam pionierat auxiliar. Îl iubeam pe Iehova și doream să-i slujesc pentru totdeauna.

Când aveam 15 ani, antrenorii de la școală și-au dat seama că eram foarte bun la sport. De aceea, doi reprezentanți ai unei echipe din liga profesionistă de rugby mi-au oferit o bursă sportivă. Recunosc, îmi plăcea ideea de a deveni un star în lumea rugbyului, dar îmi dedicasem deja viața lui Iehova. Tata m-a îndemnat ca, înainte de a lua o decizie, să meditez la promisiunea făcută lui Iehova. Am ascultat sfatul tatălui meu și mi-am dat seama că nu puteam să le fac bine pe amândouă, așa că am refuzat bursa. Câteva luni mai târziu, Institutul Australian de Sport din Canberra mi-a oferit altă bursă ca să mă antrenez ca maratonist, având posibilitatea de a reprezenta Australia la Jocurile Commonwealth-ului sau la Jocurile Olimpice. Și de data aceasta am refuzat pentru că-mi doream mult să-mi respect promisiunea dedicării făcută Dumnezeului pe care îl iubeam.

După ce am terminat școala, am început pionieratul, un obiectiv pe care îl aveam de ceva timp. Însă, pentru că familia mea avea probleme financiare, am întrerupt pionieratul și m-am angajat cu normă întreagă: conduceam utilaje agricole. Eram în ultimii ani ai adolescenței și locuiam singur. Închinarea pe care i-o aduceam lui Iehova a devenit în scurt timp o rutină. Eram descurajat și slăbisem din punct de vedere spiritual. Am făcut alegeri neînțelepte. Prietenii cu care stăteam consumau alcool în exces și duceau o viață imorală, iar asta m-a influențat și pe mine. Întrucât Iehova nu mai era real pentru mine, am început să caut plăceri efemere.

Mi-am dat seama că trebuia să-mi schimb prioritățile, așa că m-am mutat în alt oraș ca să scap de influența negativă a prietenilor. M-am apropiat de Iehova și mi-am făcut planuri să reîncep pionieratul. Apoi am cunoscut-o pe Leann McSharry, o fată timidă de la țară, care făcea deja pionierat, și am devenit prieteni. Am vorbit deschis despre obiectivele noastre. Ne gândeam chiar și să slujim ca misionari. Ne-am căsătorit în 1993. Amândoi doream să-l lăsăm pe Iehova să ne îndrume pașii.

Începem să ne atingem obiectivele

În acel an am început și eu pionieratul regular. Eram hotărâți să ducem o viață simplă și fără datorii, așa că ne-am cumpărat o rulotă veche în care să locuim. Timp de șase ani, ne-am mutat oriunde ne îndruma organizația lui Iehova, făcând diverse munci pentru a ne întreține. Am predicat alături de congregații mici în teritorii vaste din zonele deșertice îndepărtate ale Queenslandului. De multe ori campam în locuri izolate și țineam întruniri în mijlocul naturii sau la o sală publică. Eram fericiți. Totuși, ne întrebam: „Puteam face mai mult pentru Iehova?”. Răspunsul nu s-a lăsat așteptat.

Nu după mult timp am fost invitați să slujim ca misionari în altă țară. Invitația ne-a copleșit. Nu ne simțeam capabili să fim buni misionari deoarece nu fuseserăm instruiți la Școala Galaad. Ne plăcea lucrarea, dar pentru că n-am avut multe studii biblice în zonele izolate în care am slujit, nu ne consideram învățători foarte eficienți.

I-am vorbit despre îngrijorările noastre fratelui Max Lloyd a, care slujea în Comitetul filialei. El ne-a asigurat că, dacă treceam peste sentimentele noastre și ne puneam la dispoziție, Iehova avea să ne ajute să realizăm tot ce ne cerea. Am ținut cont de acest sfat părintesc și am acceptat cu bucurie repartiția în Sri Lanka.

O repartiție nu tocmai ușoară

În 1999 am ajuns în Colombo, capitala țării. Cât de diferită era viața aici! De la o viață liniștită în zona rurală a Australiei, ne-am trezit într-o țară în care era un război civil, dar și sărăcie, suprapopulare, cerșetori și limbi complexe. Am găsit însă și multe comori: frați și surori minunați și o mulțime de oameni umili care încă nu-l cunoșteau pe Iehova.

Am fost repartizați în Kandy, un oraș frumos, aflat pe un platou înconjurat de plantații de ceai și de păduri tropicale. Orașul e renumit pentru numeroasele lui temple budiste. Majoritatea localnicilor nu cunoșteau multe lucruri despre Creatorul lor iubitor. În congregația noastră, unii frați vorbeau sinhala, iar alții tamil, întrunirile ținându-se în ambele limbi. A fost greu să învățăm sinhala, dar frații și cei cu care studiam Biblia ne-au apreciat eforturile, chiar dacă multele noastre greșeli îi făceau să râdă.

Totuși, învățarea limbii nu a fost cea mai mare dificultate. Pentru prima oară în viața noastră ne-am confruntat cu opoziție violentă în lucrarea de predicare. Odată am fost înconjurați de o mulțime de bărbați furioși. Ne-au luat publicațiile și le-au ars, iar pe mine și pe alt frate ne-au lovit cu pumnii și cu picioarele. L-am rugat pe Iehova să ne ajute să ne păstrăm calmul în aceste momente îngrozitoare și să-și amintească de noi în cazul în care am fi murit. Din fericire, mulțimea s-a împrăștiat. Am părăsit acel sat înfricoșați, dar i-am mulțumit lui Iehova că ne-a ocrotit.

Cu timpul, am ajuns să considerăm că Sri Lanka era casa noastră. Deși războiul îi dezbina pe oameni, am văzut cum Iehova i-a atras pe cei însetați după adevăr în familia sa unită. Ne-am creat multe amintiri dragi pe această insulă frumoasă. Însă după doar doi ani, autoritățile au cedat presiunilor din partea liderilor religioși, majoritatea misionarilor fiind nevoiți să plece din țară.

Săptămânile care au urmat au fost foarte dificile. Eram neliniștiți și ne tot întrebam unde vom merge. Corpul de Guvernare ne-a repartizat în Papua-Noua Guinee. În septembrie 2001 am ajuns în Port Moresby, capitala țării.

Papua-Noua Guinee, o țară plină de neprevăzut

Deși Papua-Noua Guinee este cea mai apropiată țară de Australia, viața și cultura de aici sunt foarte diferite și a trebuit să ne adaptăm la ele. Am învățat tok pisin, cea mai vorbită limbă din această țară, în care se vorbesc peste 800 de limbi.

Am slujit trei ani în orașul Popondetta, după care am fost repartizați în lucrarea itinerantă. Nu ne-am imaginat niciodată că Iehova avea să ne folosească în acest mod. Am apreciat mereu îndrumarea, maturitatea și abilitățile de predare ale supraveghetorilor itineranți, dar nu m-am simțit calificat să slujesc în această calitate. Obiectivul meu a fost dintotdeauna să fiu misionar. N-am luat niciodată în calcul posibilitatea de a sluji ca supraveghetor itinerant. Nici acum nu-mi vine să cred că Iehova mi-a dat acest privilegiu.

În orășelele pe care le vizitam, de obicei aveam curent electric, apă și o cameră cu un pat. Dar în zonele rurale nu aveam întotdeauna aceste lucruri. Dormeam în colibe, găteam afară la foc, făceam baie la râu, iar dacă erau crocodili în preajmă, luam apă într-o găleată și ne spălam la colibă.

Această repartiție a fost cea mai solicitantă din punct de vedere fizic. Dar eram sigur că, folosindu-ne ‘puterea pe care o aveam’, Iehova urma să ne ajute să reușim. (Judecătorii 6:14) Multe dintre congregațiile și grupele pe care le vizitam se aflau în zone cu păduri tropicale dese, în zone mlăștinoase de coastă sau în zone montane abrupte, așa că ajungeam cu greu la ele. Călătoream cu vehicule cu tracțiune 4x4, cu bărci, cu avioane, dar de cele mai multe ori mergeam pe jos. b

Când vizitam o congregație din apropierea graniței cu Indonezia, mergeam cu mașina peste 350 km, majoritatea drumurilor fiind neasfaltate. Pe parcursul călătoriei trebuia să traversăm de peste 200 de ori pâraie și râuri, podurile fiind o raritate în zona aceea. De-a lungul anilor am petrecut multe ore chinuindu-ne să scoatem mașina din noroiul gros și lipicios. În cele din urmă, reușeam să ajungem la frații noștri dragi, care ne așteptau cu fețe zâmbitoare și cu mâncare caldă.

Pentru a ajunge în zonele muntoase înalte, călătoream cu avioane cu un singur motor, iar pilotul trebuia de cele mai multe ori să găsească un culoar prin perdeaua de nori pentru a vedea unde era pista de aterizare. Apoi zbura la joasă înălțime pentru a verifica dacă erau copii sau animale pe pistă. După aceea, ne pregăteam să aterizăm pe o pistă noroioasă și accidentată, situată pe vârful unui munte, la peste 2 100 m altitudine, ceea ce făcea aterizarea și mai periculoasă. Uneori, ca să plecăm din aceste sate izolate, trebuia să decolăm de pe o pistă care se termina brusc pe marginea unei prăpastii. c

Câteodată, străbăteam poteci abrupte de munte și zone mlăștinoase de coastă, căldura și umiditatea făcând călătoria și mai grea. În plus, căram rucsacuri pline cu publicații și cu lucruri necesare. Dar, fiind împreună cu frații și surorile noastre, aceste călătorii erau ocazii minunate să povestim lucruri încurajatoare și să râdem mult.

Cuvintele apostolului Pavel din 1 Tesaloniceni 2:8 au dobândit o semnificație mai deosebită pentru noi: „Având o tandră afecțiune pentru voi, am fost gata . . . să ne dăm pe noi înșine pentru voi, atât de dragi ne deveniserăți”. Frații și surorile erau dispuși să facă același lucru pentru noi, fiind gata să-și riște viața ca să ne protejeze de bandele de răufăcători înarmați. Odată, Leann a fost amenințată de un bărbat cu o macetă. Eu eram în altă parte a satului, așa că nu puteam să-i sar în ajutor. Însă un frate a intervenit repede punându-se în fața lui Leann, iar alții l-au imobilizat pe bărbatul furios. Fratele a scăpat doar cu câteva răni ușoare. Deși actele violente din țară creșteau tot mai mult la număr, Iehova ne-a susținut zi de zi ca să ne putem îngriji pe plan spiritual de frații și surorile noastre.

Întrucât în Papua-Noua Guinee asistența medicală lăsa de dorit, era greu să ne îngrijim de sănătate. În 2010, o infecție bacteriană i-a pus în pericol viața lui Leann, așa că am plecat de urgență în Australia pentru tratament. Cu ajutorul lui Iehova am reușit să nu ne îngrijorăm prea mult. În cele din urmă, medicii au găsit un antibiotic potrivit. Unul dintre medici a spus: „Până acum, voi ați lucrat pentru Dumnezeu. Acum, el lucrează pentru voi”. După mai multe luni, ne-am întors în repartiția noastră.

Înapoi în Australia, unde avem multe de făcut

Pe parcursul următorului an, a trebuit să ne întoarcem de mai multe ori în Australia pentru ca Leann să primească îngrijirea medicală necesară. Însă în 2012, filiala ne-a recomandat să rămânem în Australia pentru a ne îngriji de sănătate. Fiind plecați de atâția ani, cel mai greu ne-a fost nu să ne revenim pe plan fizic, ci să ne adaptăm pe plan mental și emoțional. Ne părea rău că trebuia să lăsăm în urmă o repartiție și o familie spirituală pe care le îndrăgeam. Simțeam că într-un fel eșuaserăm și că nu-i mai puteam fi de folos lui Iehova la fel de mult. Ne era greu și să considerăm Australia casa noastră. În acea perioadă am avut mare nevoie de ajutorul fraților și surorilor noastre.

După ce Leann s-a simțit mai bine, am slujit ca pionieri speciali în Wollongong, la sud de Sydney, New South Wales. Circa un an mai târziu am fost încântați să fim invitați la Școala Biblică pentru Cupluri Creștine (numită în prezent Școala pentru Evanghelizatori ai Regatului). După aceea, filiala pentru Australasia ne-a repartizat în lucrarea itinerantă. Câțiva ani am vizitat congregații și grupe aflate în orașe aglomerate, în orășele din zone deșertice izolate și în sate pescărești. În prezent, repartiția noastră include regiunile aride din nord-vestul Australiei și Timorul de Est.

Am alături de mine o soție foarte spirituală, care m-a susținut mereu. Ea este un dar foarte prețios din partea lui Iehova. Niciodată n-a refuzat vreo repartiție, indiferent cât de grea ar fi părut. Când e întrebată cum face față dificultăților, ea răspunde: „Îi spun lui Iehova totul”. După aceea, citește din Cuvântul lui Dumnezeu și îi permite lui Iehova să o învețe să gândească, să simtă și să acționeze în cel mai bun mod.

N-am regretat niciodată că l-am lăsat pe Iehova să-mi îndrume pașii în viață și că n-am urmat o carieră sportivă în această lume. Am văzut că Iehova ne poate instrui pentru a realiza tot ceea ce își dorește dacă suntem dispuși să acceptăm sarcinile pe care ni le încredințează. Am învățat cât de important e să mă rog când trec prin greutăți sau am de luat decizii și să-i cer zilnic înțelepciune și spirit sfânt. Tatăl nostru iubitor, Iehova, ne-a ajutat să avem o viață bogată și plină de satisfacții. Suntem nerăbdători să vedem cum ne va mai folosi Iehova, deși suntem doar niște „vase de lut”. (2 Corinteni 4:7)