Relatare autobiografică

O viaţă plină de satisfacţii în pofida necazurilor

RELATARE DE AUDREY HYDE

Privind în urmă la cei peste 63 de ani de serviciu cu timp integral — dintre care 59 i-am petrecut la sediul mondial al Martorilor lui Iehova — pot spune că am avut o viaţă plină de satisfacţii. E adevărat, am suferit foarte mult văzându-l pe primul meu soţ stingându-se din viaţă încetul cu încetul din cauza cancerului, iar pe al doilea soţ suferind din cauza efectelor îngrozitoare ale bolii Alzheimer. Dar aş dori să vă povestesc cum am reuşit să-mi păstrez bucuria în pofida acestor necazuri.

AM COPILĂRIT la ţară, în apropierea orăşelului Haxtun, în preria din nord-estul statului Colorado, lângă graniţa cu Nebraska. Am fost al cincilea dintre cei şase copii ai lui Orille şi Nina Mock. Russell, Wayne, Clara şi Ardis s-au născut între 1913 şi 1920, iar eu în anul următor. Curtis s-a născut în 1925.

În 1913, mama a devenit Studentă în Biblie, cum se numeau pe atunci Martorii lui Iehova. Cu timpul au făcut la fel şi ceilalţi membri ai familiei.

Învăţ lecţii de viaţă valoroase

Tata era un om deschis la nou. Toate clădirile de la ferma noastră aveau lumină electrică, un lucru foarte rar la vremea aceea. Ne bucuram de bunătăţile oferite de viaţa la ţară: aveam ouă de la găinile noastre, iar de la vacile noastre, lapte, din care făceam smântână şi  unt. Foloseam cai pentru a munci pământul şi cultivam căpşuni şi cartofi, precum şi grâu şi porumb.

Tata considera că toţi copiii trebuie să înveţe să muncească. Eu ştiam să muncesc la câmp chiar dinainte de a merge la şcoală. Îmi amintesc de zilele de vară, când, sub soarele torid, dădeam cu sapa pe rândurile lungi din grădina noastră şi mă gândeam că nu se mai termină. Eram lac de sudoare şi mă înţepau albinele. Uneori mă compătimeam, deoarece alţi copii nu erau nevoiţi să muncească din greu ca noi. Totuşi, când mă gândesc la acei ani, îmi pare bine că am învăţat să muncim.

Fiecare copil avea sarcinile lui. Pentru că Ardis mulgea vacile mai bine decât mine, eu trebuia să curăţ bălegarul din grajduri. Însă ne şi jucam. Eu şi Ardis eram în echipa locală de softball. Eu eram jucător aruncător sau jucător la postul 1, iar Ardis era jucător la postul 2.

Cerul senin de seară era foarte frumos în prerie. Miile de stele îmi aminteau de Creatorul nostru, Iehova Dumnezeu. Chiar copil fiind, meditam la Psalmul 147:4, care spune: „El socoteşte numărul stelelor şi le dă nume la toate“. În multe dintre aceste seri senine, Judge, câinele nostru, venea şi-şi punea capul la mine în poală şi îmi ţinea de urât. După-amiezele, stăteam adesea pe verandă şi priveam lanurile de grâu necopt unduindu-se în bătaia vântului şi scânteind ca argintul în lumina soarelui.

Exemplul excelent al mamei

Mama a fost o soţie foarte devotată. Ea ne-a învăţat că tata era capul familiei şi că trebuia să-i respectăm întotdeauna autoritatea. În 1939 tata a devenit şi el Martor al lui Iehova. Ştiam că ne iubeşte, chiar dacă ne punea la treabă şi nu ne răsfăţa. Deseori, iarna înhăma caii la sanie şi ne scotea la plimbare. Cât de mult ne plăcea zăpada strălucind în soare!

Însă cea care ne-a învăţat să-l iubim pe Dumnezeu şi să respectăm Biblia a fost mama. Am învăţat că numele lui Dumnezeu este Iehova şi că el este Sursa vieţii (Psalmii 36:9; 83:18). De asemenea, am învăţat că el ne-a oferit îndrumări spre binele nostru, nu ca să ne priveze de bucurie (Isaia 48:17). Mama ne spunea mereu că avem o lucrare importantă de înfăptuit. Am învăţat că Isus le-a spus continuatorilor săi: „Această veste bună a regatului va fi predicată pe tot pământul locuit ca mărturie pentru toate naţiunile; şi atunci va veni sfârşitul“. — Matei 24:14.

 Când veneam de la şcoală, dacă mama nu era în casă, mergeam să o caut. Odată — aveam şase sau şapte ani — am găsit-o în hambar. La un moment dat a început să plouă cu găleata. Eram în podul pentru fân şi am întrebat-o dacă Dumnezeu aducea atunci un alt potop. M-a asigurat că Dumnezeu a promis că nu va mai distruge niciodată pământul printr-un potop. Îmi amintesc şi că de multe ori fugeam în pivniţă pentru a ne adăposti de tornadele cu care, de altfel, eram obişnuiţi.

Mama mergea în lucrarea de predicare încă dinainte de a mă naşte eu. În casa noastră se întrunea un grup de fraţi şi surori, care aveau cu toţii speranţa de a trăi cu Cristos în cer. Deşi pentru mama lucrarea din casă în casă era o încercare, iubirea ei pentru Dumnezeu a învins teama. Mama a rămas fidelă lui Iehova până la moartea ei, survenită în 24 noiembrie 1969, la vârsta de 84 de ani. „Mamă, vei merge în cer şi vei fi împreună cu cei pe care îi cunoşti“, i-am şoptit atunci la ureche. Cât de fericită am fost că am putut fi alături de ea în acele momente şi i-am putut împărtăşi credinţa mea în această speranţă! Ea mi-a răspuns încet: „Eşti atât de bună cu mine“.

Începem să predicăm

În 1939, Russell a devenit pionier, cum sunt numiţi evanghelizatorii cu timp integral din rândul Martorilor lui Iehova. El a făcut pionierat în Oklahoma şi Nebraska până în 1944, când a fost chemat să slujească la sediul mondial al Martorilor lui Iehova (numit Betel), în Brooklyn, New York. Eu am început pionieratul la 20 septembrie 1941 şi am slujit în mai multe localităţi din statele Colorado, Kansas şi Nebraska. Anii de pionierat au fost ani fericiţi, nu numai pentru că i-am putut ajuta pe alţii să înveţe despre Iehova, dar şi pentru că eu am învăţat să mă bizui întru totul pe Dumnezeu.

În perioada în care Russell a început pionieratul, Wayne, care lucrase o vreme ca să se întreţină, era student la o universitate din nord-estul ţării. Mai târziu a fost invitat la Betel, unde, un timp, a lucrat la Fermele Regatului de lângă Ithaca, New York. Aici se obţineau produse agricole pentru mica familie de la fermă şi pentru personalul de aproximativ 200 de lucrători de la Betelul din Brooklyn. Wayne şi-a folosit cunoştinţele şi experienţa în serviciul lui Iehova până la moartea sa, survenită în 1988.

Sora mea Ardis s-a căsătorit cu James Kern şi au avut cinci copii. A murit în 1997. Cealaltă soră, Clara, îi este şi astăzi fidelă lui Iehova; în vacanţe, încă o vizitez acasă la ea în Colorado. Fratele nostru cel mai mic, Curtis, a venit la Betelul din Brooklyn pe la mijlocul anilor ’40. El a fost şofer pe camionul care făcea curse de la Fermele Regatului la Brooklyn transportând diferite produse. Nu s-a căsătorit niciodată; a murit în 1971.

 O dorinţă fierbinte — serviciul la Betel

Fraţii mei mai mari lucrau la Betel şi doream să slujesc şi eu aici. Sunt convinsă că am fost invitată la Betel datorită purtării lor exemplare. Discuţiile cu mama despre istoria organizaţiei lui Dumnezeu şi împlinirea chiar sub ochii noştri a profeţiilor biblice cu privire la zilele din urmă mi-au adâncit dorinţa de a sluji la Betel. I-am făgăduit lui Iehova în rugăciune că, dacă îmi va permite să slujesc aici, nu voi pleca niciodată decât dacă va trebui să mă achit de alte obligaţii creştine.

Am sosit la Betel în 20 iunie 1945 şi am fost repartizată să lucrez ca housekeeper. În fiecare zi, trebuia să fac 26 de paturi din 13 camere repartizate pentru curăţenie. În plus, trebuia să spăl coridoarele, scările şi ferestrele. Era o muncă grea. În fiecare nouă zi de lucru îmi spuneam: „E-adevărat, eşti obosită, dar eşti la Betel, casa lui Dumnezeu!“

Căsătoria cu Nathan Knorr

Din anii ’20, beteliştii care doreau să se căsătorească trebuiau să plece din Betel şi să servească intereselor Regatului în altă parte. Dar la începutul anilor ’50, câtorva fraţi şi surori care slujeau de mai mulţi ani ca betelişti li s-a permis să-şi continue serviciul la Betel şi după căsătorie. Astfel, când Nathan Knorr, care la vremea respectivă supraveghea lucrarea mondială pentru Regat, şi-a manifestat interesul faţă de mine, mi-am zis: „El sigur o să rămână în Betel!“

Nathan avea multe responsabilităţi în ce priveşte supravegherea activităţii Martorilor lui Iehova din întreaga lume. Aşa că a fost sincer cu mine enumerându-mi multe motive pentru care ar trebui să mă gândesc bine înainte de a accepta să mă căsătoresc cu el. În acea perioadă călătorea foarte mult pentru a vizita filialele din toată lumea ale Martorilor lui Iehova şi deseori era plecat săptămâni întregi; mi-a spus că aveam să stăm separaţi mult timp.

În adolescenţă visam să mă căsătoresc primăvara şi să-mi petrec luna de miere în Hawaii. Ei bine, ne-am căsătorit iarna, la 31 ianuarie 1953 şi am petrecut acea sâmbătă după-amiază şi duminică în New Jersey. Luni ne-am întors la lucru. După o săptămână am reuşit totuşi să plecăm şi să petrecem o lună de miere de şapte zile.

Un tovarăş de viaţă foarte activ

Când a venit la Betel în 1923, Nathan avea 18 ani. El a învăţat multe lucruri valoroase de la fraţi cu experienţă, precum Joseph Rutherford, care supraveghea pe atunci activitatea Martorilor, şi de la Robert Martin, care era supraveghetorul tipografiei. Când  fratele Martin a murit în septembrie 1932, Nathan a preluat responsabilităţile lui. Anul următor, el a început să-l însoţească pe fratele Rutherford în vizitele la filialele din Europa. În ianuarie 1942, când acesta a murit, Nathan a fost însărcinat cu supravegherea lucrării mondiale a Martorilor lui Iehova.

Nathan era un om care gândea în perspectivă, făcând mereu planuri pentru o creştere viitoare. Unii considerau nepotrivit acest lucru, întrucât se credea că sfârşitul sistemului era foarte aproape. De fapt, un frate care a văzut proiectele lui Nathan l-a întrebat: „Ce înseamnă asta, frate Knorr? Nu ai pic de credinţă?“ Nathan a răspuns: „Ba da, dar dacă sfârşitul nu va veni atât de curând pe cât ne aşteptăm, noi vom fi pregătiţi“.

O idee pe care Nathan a susţinut-o cu tărie a fost înfiinţarea unei şcoli de misionari. Astfel, la 1 februarie 1943 au început cursurile unei astfel de şcoli la ferma unde lucra fratele meu Wayne. Deşi şcoala era un curs de cinci luni de studiere intensivă a Bibliei, Nathan a avut grijă ca studenţii să se şi recreeze. În anii de început ai şcolii, li se alătura şi el cursanţilor la jocurile cu mingea. După o vreme nu a mai jucat, de teamă să nu se accidenteze şi astfel să nu mai poată participa la congresele de district desfăşurate vara. Însă era pe post de arbitru. Cursanţii se distrau de minune când Nathan pur şi simplu schimba regulile jocului în favoarea cursanţilor străini!

Călătoriile alături de Nathan

În cele din urmă, am început să-l însoţesc pe Nathan în călătoriile în străinătate. M-am bucurat foarte mult de clipele petrecute cu voluntarii de la filiale şi cu misionarii. Am avut posibilitatea să văd personal iubirea şi devoţiunea lor, să aflu multe lucruri despre activităţile lor zilnice şi despre condiţiile de viaţă din ţările unde slujeau. În toţi aceşti ani, am primit încontinuu scrisori de apreciere pentru astfel de vizite.

Îmi amintesc multe experienţe din acele călătorii. De exemplu, când am vizitat Polonia, două surori îşi vorbeau în şoaptă în prezenţa mea. Le-am întrebat de ce vorbesc aşa. Şi-au cerut scuze şi mi-au explicat că se obişnuiseră să vorbească în şoaptă, deoarece, lucrarea Martorilor era interzisă în Polonia şi aveau microfoane instalate în casă.

Sora Adach a fost una dintre multele surori care au slujit în Polonia în perioada de interdicţie. Avea părul ondulat şi breton. Odată şi-a dat bretonul la o parte şi mi-a arătat o cicatrice adâncă pe care i-o făcuse un persecutor. A fost şocant să văd cu ochii mei urmele tratamentului brutal pe care au trebuit să-l îndure fraţii şi surorile noastre.

După Betel, locul meu preferat este Hawaii. Îmi amintesc de memorabilul congres ţinut în oraşul hawaian Hilo, în 1957. Asistenţa era mai mare decât numărul total al Martorilor locali. Primarul chiar i-a oferit lui Nathan cheia oraşului. Mulţi au venit să ne salute, punându-ne în jurul gâtului ghirlande de flori.

Un alt congres extraordinar a fost cel de la Nürnberg, Germania, din 1955, desfăşurat în locul unde se ţineau odinioară paradele militare ale lui Hitler. Este bine ştiut că Hitler jurase să extermine poporul lui Iehova din Germania; acum însă acest stadion era plin cu Martori ai lui Iehova! Nu mi-am putut stăpâni lacrimile. Era o scenă imensă în spatele căreia se aflau 144 de coloane uriaşe, impresionante. Eram  pe scenă şi puteam vedea numerosul auditoriu de mai bine de 107 000 de oameni. Distanţa era atât de mare, încât nici nu se putea vedea ultimul rând.

Atunci am înţeles ce-a însemnat pentru fraţii germani să-şi păstreze integritatea şi cum au simţit puterea lui Iehova pe parcursul persecuţiei sub regimul nazist. Acest lucru ne-a întărit nouă înşine hotărârea de a rămâne loiali lui Iehova şi de a ne păstra integritatea faţă de el. Nathan a ţinut cuvântarea de încheiere, iar la sfârşitul acesteia a făcut cu mâna în semn de rămas-bun. Fraţii din auditoriu au răspuns imediat fluturându-şi batistele. Arătau ca un minunat câmp de flori.

De neuitat a fost şi vizita în Portugalia din decembrie 1974. Ne aflam la prima întrunire ţinută de Martori la Lisabona după legalizarea lucrării noastre de predicare. Fusese interzisă 50 de ani! Deşi la vremea aceea în ţară existau doar 14 000 de proclamatori ai Regatului, la cele două întruniri organizate au participat peste 46 000 de persoane. Mi-au dat lacrimile când i-am auzit pe fraţi spunând: „De-acum nu mai trebuie să ne ascundem, suntem liberi“.

De când am călătorit cu Nathan am îndrăgit foarte mult mărturia informală — de exemplu, mărturia în avion şi în restaurante —, precum şi mărturia stradală. Iau întotdeauna la mine literatură ca să fiu pregătită. Odată, când aşteptam un avion care avea întârziere, o doamnă m-a întrebat cu ce mă ocupam. Această întrebare mi-a dat ocazia să discut cu ea, dar şi alte persoane din jur au fost atente la discuţie. Faptul de a fi mereu ocupată cu serviciul la Betel şi cu lucrarea de predicare mă face să fiu foarte fericită.

Boala şi ultimele încurajări

În 1976, Nathan a descoperit că are cancer, iar eu şi membrii familiei Betel i-am fost alături. În pofida stării lui de sănătate care se înrăutăţea cu fiecare zi, obişnuiam să invităm în camera noastră fraţi de la diferite filiale din lume care veneau la Brooklyn pentru instruire. Îmi amintesc de Don şi Earlene Steele, Lloyd şi Melba Barry, Douglas şi Mary Guest, Martin şi Gertrud Poetzinger, de Pryce Hughes şi de mulţi alţii care ne-au vizitat. Adesea ne povesteau experienţe din ţara lor. Mă impresionau în mod deosebit relatările despre perseverenţa şi loialitatea fraţilor noştri aflaţi sub interdicţie.

Când Nathan şi-a dat seama că mai avea puţin de trăit şi că eu o să rămân singură mi-a dat câteva sfaturi. Mi-a zis: „Am avut o căsnicie fericită; mulţi nu au parte de aşa ceva“. Un lucru care ne-a ajutat să fim fericiţi împreună a fost atitudinea plină de consideraţie a lui Nathan. De exemplu, deoarece întâlneam în călătoriile noastre multe persoane, el îmi spunea: „Audrey, dacă uneori n-o să ţi-i prezint pe cei pe care îi întâlnim, este pentru că nu-mi mai aduc aminte cum îi cheamă“. Eram aşa de bucuroasă că-mi spunea asta dinainte.

Nathan mi-a reamintit: „După ce murim, speranţa noastră e sigură şi nu va mai trebui să suferim niciodată“. Apoi m-a încurajat: „Priveşte înainte, priveşte spre răsplată! Nu trăi în trecut, chiar dacă amintirile îţi vor fi vii în minte. Timpul te va vindeca. Nu te lăsa copleşită de amărăciune şi nu-ţi plânge de milă. Fii fericită c-ai avut parte de bucurii şi de binecuvântări. În timp, vei vedea că amintirile îţi vor aduce bucurie. Amintirile sunt un dar de la Dumnezeu“. El a mai spus: „Fii mereu ocupată, încearcă să faci tot timpul ceva pentru alţii; aşa vei găsi bucurie în viaţă“. În cele din urmă, la 8 iunie 1977, Nathan şi-a încheiat cursa pământească.

Căsătoria cu Glenn Hyde

Nathan mi-a spus că am de ales între a trăi din amintiri şi a începe o nouă viaţă. Astfel,  în 1978, după ce m-am transferat la Fermele Watchtower din Wallkill, New York, m-am căsătorit cu Glenn Hyde, un bărbat prezentabil, cu o fire blândă şi liniştită. Înainte de a deveni Martor, în perioada războiului dintre Statele Unite şi Japonia, el a făcut parte din Marina americană.

Glenn lucra la sala maşinilor de pe un torpilor de patrulare. Din cauza zgomotului făcut de motoare, şi-a pierdut parţial auzul. După război, a fost pompier. Ani de zile a avut coşmaruri în urma celor trăite în război. A aflat adevărul biblic de la secretara lui care i-a depus mărturie informală.

În 1968, Glenn a fost chemat la Betel pentru a sluji ca pompier la Brooklyn. În 1975, când la Fermele Watchtower s-a cumpărat o maşină de stins incendii, a fost transferat acolo. Cu timpul, Glenn s-a îmbolnăvit de Alzheimer; a murit la zece ani de la căsătoria noastră.

Cum am trecut şi peste această tragedie? Sfaturile înţelepte pe care mi le dăduse Nathan înainte să moară mi-au fost din nou de ajutor. Am citit iar şi iar ceea ce îmi scrisese pentru a face faţă situaţiei ca văduvă. Şi acum împărtăşesc aceste sfaturi cu cei care îşi pierd partenerul; şi ei se simt mângâiaţi de ele. Cât de înţelept e să priveşti înainte, aşa cum m-a încurajat Nathan să fac!

Fraţi preţioşi

Dar ceea ce mi-a adus în mod deosebit fericire şi satisfacţie în viaţă au fost prietenii mei dragi din familia Betel. O prietenă deosebită a fost Esther Lopez, care a absolvit Şcoala Biblică Galaad a Societăţii Watchtower în 1944, făcând parte din a treia promoţie de misionari. Ea a revenit în Brooklyn în februarie 1950 şi a lucrat ca traducător (din engleză în spaniolă) al publicaţiilor biblice. Deseori, când Nathan era plecat, ea era prietena mea cea mai apropiată. Acum şi Esther se află la Fermele Watchtower. La cei 95 de ani ai săi, are o sănătate şubredă şi este îngrijită la infirmeria noastră.

Dintre rudele mele apropiate, doar Russell şi Clara mai trăiesc. Russell are peste 90 de ani şi slujeşte cu fidelitate la Betelul din Brooklyn. El a fost printre primii cărora li s-a permis să rămână la Betel după căsătorie. În 1952, el s-a căsătorit cu Jean Larson, care slujea şi ea la Betel. Fratele lui Jean, Max, a venit la Betel în 1939, iar în 1942 a fost numit supraveghetor al tipografiei în locul lui Nathan. Max are şi acum multe responsabilităţi la Betel, ajutând-o totodată pe iubita lui soţie, Helen, care suferă de scleroză în plăci.

Privind în urmă la cei peste 63 de ani de serviciu cu timp integral pentru Iehova, pot spune că am avut într-adevăr o viaţă plină de satisfacţii. Betelul a fost casa mea, unde continuu să slujesc cu multă bucurie. Le mulţumesc părinţilor mei care ne-au învăţat să muncim şi ne-au insuflat dorinţa de a-i sluji lui Iehova. Dar ceea ce oferă cea mai mare satisfacţie în viaţă sunt fraţii noştri minunaţi şi speranţa de a trăi alături de ei pe un pământ paradiziac, slujindu-i pentru totdeauna lui Iehova, Marele nostru Creator şi singurul Dumnezeu adevărat.

[Legenda fotografiei de la pagina 24]

Părinţii mei în ziua nunţii lor, iunie 1912

[Legenda fotografiei de la pagina 24]

De la stânga la dreapta: Russell, Wayne, Clara, Ardis, eu şi Curtis în 1927

[Legenda fotografiei de la pagina 25]

În 1944, între Frances şi Barbara McNaught, când slujeam ca pionieră

[Legenda fotografiei de la pagina 25]

La Betel în 1951. De la stânga la dreapta: eu, Esther Lopez şi cumnata mea, Jean

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Cu Nathan şi părinţii lui

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Cu Nathan în 1955

[Legenda fotografiei de la pagina 27]

Cu Nathan în Hawaii

[Legenda fotografiei de la pagina 29]

Cu al doilea soţ, Glenn