PĂIANJENUL de casă american (Parasteatoda tepidariorum) ţese o pânză a cărei forţă de aderare poate fi suficient de mare pentru ca pânza să rămână lipită de perete sau suficient de mică pentru ca ea să se desprindă de sol, acţionând astfel ca o capcană cu arc pentru prada ce calcă pe ea. Dar cum reuşeşte acest păianjen să producă, folosind un singur tip de lipici, o pânză cu aderenţă mare şi mică deopotrivă?

Gândiţi-vă: Păianjenul îşi fixează pânza de perete, de tavan sau de o suprafaţă asemănătoare, ţesând din mătase nişte petice adezive de ancorare, foarte lipicioase, de forma unor discuri, care sunt suficient de puternice ca să reziste impactului cu o pradă în zbor. De sol însă, pânza este fixată cu ajutorul aşa-numitelor petice de desprindere, a căror structură este cu totul diferită de cea a peticelor de ancorare, susţin cercetătorii de la Universitatea din Akron (Ohio, SUA). Având mult mai puţine puncte de fixare, peticele de desprindere permit pânzei să se dezlipească cu uşurinţă de sol şi să tragă prada în sus cu putere.

Potrivit unui comunicat de presă dat publicităţii de Universitatea din Akron, cercetătorii care au descoperit această minune a naturii „lucrează deja la realizarea unui adeziv sintetic care să imite structura multifuncţională a pânzei păianjenului de casă american”. Oamenii de ştiinţă speră să obţină un adeziv care să poată fi folosit atât pentru bandajele obişnuite, cât şi pentru tratarea fracturilor osoase.

Ce credeţi? Sunt păianjenul şi capacitatea lui de a produce un lipici special rezultatul evoluţiei? Sau sunt opera unui Proiectant?