Ibisul pleşuv​— un migrator „consemnat la sol“

DINTR-O clipă-n alta, o familie alcătuită din cinci membri va porni într-o lungă călătorie. Prietenii lor au venit, cu mic, cu mare, să-şi ia rămas-bun. După ce aruncă o ultimă privire locuinţei unde şi-au dus traiul multă vreme, cei cinci o iau din loc. Toţi cei prezenţi îi urmăresc până se pierd în zare.

Ne aflăm la colonia de ibişi pleşuvi din oraşul Birecik (Turcia), situat pe malul fluviului Eufrat. Familia care tocmai şi-a luat zborul este, de fapt, un grup de ibişi pleşuvi, o specie ameninţată cu dispariţia. Fiecărei păsări i-a fost prins de picior un dispozitiv de urmărire prin satelit. „Prietenii“ — personalul de aici, dar şi vizitatorii — le privesc emoţionaţi cum pornesc în zbor spre ţinuturi necunoscute, temându-se că nu se vor întoarce niciodată.

Ce fel de pasăre este ibisul pleşuv? Unde migrează el? Şi de ce prezintă migraţia lui un atât de mare interes?

Să facem cunoştinţă cu prietenul nostru înaripat

Cum şi-a căpătat ibisul pleşuv numele? Ei bine, când iese din găoace, puiul are capul acoperit cu pene. Pe măsură ce creşte însă, şi le pierde, rămânând pleşuv. Penajul îi este negru, având în lumina soarelui irizaţii verzi-arămii şi violete. Cu excepţia creştetului, pielea şi ciocul sunt roşii. Pe partea din spate a gâtului, pasărea are pene mai lungi.

Un ibis pleşuv ajunge la maturitate în trei sau patru ani şi trăieşte, în medie, 25–30 de ani. Alimentaţia lui include insecte, şopârle şi chiar unele mamifere mici. Femela depune maxim trei ouă pe an, perioada de incubaţie fiind de aproximativ patru săptămâni. Fapt impresionant, ibişii îi sunt fideli partenerului toată viaţa. Când unul din cei doi moare, celălalt îl „jeleşte“. S-a observat că pasărea care a rămas singură preferă să se  înfometeze sau chiar îşi dă drumul de pe o stâncă înaltă, găsindu-şi astfel sfârşitul.

Locuitorii oraşului Birecik spun că, până pe la începutul secolului al XX-lea, întoarcerea ibisului pleşuv pe aceste meleaguri era un prilej de sărbătoare, pasărea fiind considerată vestitorul primăverii. În timpul sărbătorii, care se ţinea la mijlocul lunii februarie, ambarcaţiunile de pe fluviul Eufrat erau trase pe uscat în ritmul bătăilor de tobă. Peste tot domnea o atmosferă de petrecere.

Pe atunci, stolurile de ibişi erau atât de numeroase, încât semănau cu un nor uriaş ce întuneca cerul. În ultimii 100 de ani însă — mai ales în ultimii 50 de ani —, numărul acestor păsări a scăzut dramatic. În colonia din Birecik existau cândva 500–600 de perechi de ibişi. Dar, odată cu apariţia pesticidelor în anii ’50, populaţia de ibişi pleşuvi a fost practic decimată. În prezent, nu mai există decât foarte puţine exemplare în întreaga lume.

Eforturi în vederea conservării

Colonia de ibişi pleşuvi din Birecik a fost înfiinţată în 1977. Păsările erau lăsate să migreze în fiecare an, aceasta până în 1990, când numai una dintre ele s-a mai întors. După aceea, ibişii au fost „consemnaţi la sol“. În lunile iulie şi august, când în mod normal şi-ar fi început migraţia, erau închişi în voliere, unde rămâneau până în luna februarie sau martie a anului următor, când ar fi trebuit să se întoarcă din călătorie.

În 1997 s-a mai făcut o încercare. Din nefericire, niciunul dintre cele 25 de exemplare eliberate n-a mai fost văzut vreodată. De aceea, din 1998 încoace, în perioada de migrare ibişii sunt ţinuţi în voliere. Cu toate acestea, colonia prosperă. Azi, populaţia de ibişi pleşuvi din Birecik numără aproape 100 de exemplare.

Viitorul ibisului pleşuv

Din păcate, numai doi membri ai familiei eliberate în 2007, despre care s-a vorbit la început, s-au întors acasă. În 2008, un alt grup de ibişi pleşuvi a fost lăsat să migreze. Nici povestea lor însă n-a avut un deznodământ fericit. Se pare că, după ce au pornit spre sud, păsările n-au reuşit să ajungă decât în Iordania, unde au murit otrăvite. Toate acestea arată că, în pofida creşterii populaţiei de ibişi din Birecik şi a eforturilor depuse de cercetători şi de autorităţile guvernamentale, viitorul ibisului pleşuv se află în continuare sub semnul întrebării.

Deşi, spre binele lor, sunt „consemnaţi la sol“, ibişii nu şi-au pierdut instinctul de a migra, după cum dovedesc exemplele de mai sus. Câtă dreptate a avut deci profetul Ieremia când a scris următoarele cuvinte în paginile Bibliei: „Până şi barza de pe cer îşi ştie bine timpul fixat. Turtureaua, lăstunul şi mierla neagră, da, fiecare respectă timpul când trebuie să se întoarcă“! (Ieremia 8:7)

[Provenienţa fotografiilor de la paginile 10, 11]

Stânga: Richard Bartz; dreapta: © PREAU Louis-Marie/age fotostock