Sistemul de navigaţie
Sistemul de navigaţie
PROBABIL ştiţi cât de greu este să ne orientăm pe străzile unui oraş necunoscut. Dar cum reuşesc oare marinarii să străbată întinderea vastă şi lipsită de repere a oceanelor? Busola le este de folos, dar asta numai dacă îşi cunosc poziţia în raport cu destinaţia. Însă, odată cu inventarea sextantului şi a cronometrului marin în anii 1730, marinarii au putut să-şi stabilească poziţia exactă şi să-şi traseze ruta pe hartă. Totuşi, le trebuiau ore întregi ca să calculeze poziţia în care se aflau.
În prezent, pentru a se deplasa în zone necunoscute, conducătorii auto din multe ţări folosesc aparate relativ ieftine, care sunt conectate la sistemul de poziţionare globală (GPS). Nu trebuie decât să tastaţi adresa la care doriţi să ajungeţi. Aparatul vă va arăta pe ecran poziţia exactă în care vă aflaţi, după care vă va îndruma până la destinaţie. Dar cum funcţionează acest sistem de navigaţie?
El depinde de aproximativ 30 de sateliţi. Fiecare dintre aceştia transmite semnale ce indică poziţia lui şi ora cu o precizie de câteva miliardimi de secundă. Odată ce a stabilit contactul cu cel puţin trei sateliţi, aparatul vostru măsoară cu exactitate cât timp îi trebuie semnalului să ajungă de la fiecare satelit la el. Pe baza acestor informaţii poate stabili poziţia voastră. Vă puteţi imagina cât de complexe sunt calculele pe care le face? În doar câteva secunde calculează distanţa până la trei sateliţi, fiecare dintre aceştia aflându-se la mii de kilometri distanţă, îndreptându-se în direcţii diferite şi deplasându-se cu viteze de ordinul kilometrilor pe secundă.
Profesorii Bradford Parkinson şi Ivan Getting au inventat GPS-ul pe la începutul anilor 1960. Deşi iniţial a fost dezvoltat în scop militar, el a fost ulterior pus la dispoziţia publicului larg, devenind complet operaţional în 1996. Un receptor GPS este o capodoperă a tehnologiei informaţionale. Dar este acesta primul sistem de navigaţie?
[Provenienţa fotografiei de la pagina 8]
Globul: Based on NASA photo