Mormintele — ferestre spre credinţe antice

IMAGINAŢI-VĂ că aţi trăi cu mii de ani în urmă. Vă aflaţi în oraşul Ur, o înfloritoare reşedinţă regală din Sumer, Babilonia. O mare procesiune de sumerieni tocmai a părăsit oraşul, a intrat în cimitir şi pătrunde printr-un coridor într-o criptă în care se află un conducător de curând decedat. Pardoseala şi pereţii mormântului sunt acoperiţi cu rogojini, iar încăperea este decorată cu splendide lucrări de artă sumeriană. Procesiunea, alcătuită din soldaţi, slujitori şi femei, este însoţită de instrumentişti, care pătrund şi ei în mormânt. Poartă cu toţii veşminte somptuoase. Demnitarii îşi etalează cu mândrie însemnele rangului. Alături de aceştia înaintează care trase de boi sau de măgari, conduse de vizitii. Cu toţii îşi ocupă locurile, iar ceremonia religioasă se ţine cu acompaniament muzical.

La sfârşitul serviciilor religioase, fiecare dintre cei prezenţi, de la instrumentist la slujitor, îşi ia micuţa cupă de lut, de piatră sau de metal pe care a adus-o special pentru această ocazie, o cufundă într-un vas de aramă şi bea o poţiune anume preparată. Apoi, se întind toţi pe jos, în mod ordonat, se aşază confortabil pe rogojini, adorm şi se cufundă în moarte. Numaidecât cineva sacrifică animalele. Muncitorii astupă coridorul şi sigilează mormântul. Sumerienii cred că regele lor zeu se îndreaptă acum glorios spre lumea cealaltă în caleaşca sa îngropată, însoţit de servitorii săi loiali şi de gărzile în straie strălucitoare.

Lucrând în sudul Irakului, arheologul Sir Leonard Woolley a scos la iveală 16 morminte regale din cimitirul anticului Ur, asemănătoare celui descris mai sus. Deşi înfiorătoare, această descoperire este totuşi remarcabilă. „Bogăţia şi luxul descoperite în aceste morminte au rămas până în prezent fără egal în arheologia mesopotamiană. Aici s-au găsit cele mai faimoase opere de artă sumeriană, expuse azi în sălile British Museum şi în cele ale Muzeului Universităţii din Pennsylvania“, afirmă Paul Bahn în cartea sa Tombs, Graves and Mummies.

Mormintele din anticul Ur nu sunt însă nici pe departe unice, nici chiar în privinţa macabrelor sacrificii umane şi de animale. În multe civilizaţii antice, nobilimea şi membrii familiei regale investeau cu generozitate — şi uneori chiar cu cruzime — în moartea lor şi în viaţa de apoi. Ticsite de splendide lucrări de artă şi obiecte  preţioase, mormintele lor rivalizau de cele mai multe ori cu palatele celor vii. În prezent însă, acele morminte, precum şi altele mai modeste, sunt o fereastră spre trecut. Ele ne îngăduie să cunoaştem mai îndeaproape credinţele, cultura şi măiestria artistică şi tehnologică ale popoarelor antice şi ale civilizaţiilor apuse.

Înmormântaţi cu fast şi cu suita lor

În 1974, ţăranii din apropierea oraşului Xi’an, din China, săpau o fântână. Însă, în loc să dea de apă, ei au găsit fragmente de statuete de lut, mecanisme de arbalete de bronz şi vârfuri de săgeţi. Din întâmplare, ei au descoperit armata de teracotă Qin, veche de 2 100 de ani, alcătuită din peste 7 000 de soldaţi şi cai de lut ce depăşeau mărimea naturală şi erau aşezaţi în formaţie de luptă. Făcând parte din cel mai mare mormânt imperial al Chinei, armata de teracotă Qin e numită după Qin Shi Huangdi, împăratul care în 221 î.e.n. a unificat Regatele Combatante ale Chinei.

Mausoleul lui Qin este un adevărat palat subteran. Dar de ce a fost îngropată aici şi armata de teracotă? În cartea sa The Qin Terracotta Army, Zhang Wenli afirmă că „mausoleul [lui Qin] reprezintă Imperiul Qin [şi a fost] construit pentru a-i asigura lui Qin Shi Huangdi [Ch’in Shih Huang Ti] şi după moarte splendoarea şi puterea de care s-a bucurat în timpul vieţii“. Mormântul este în prezent un vast muzeu şi cuprinde alte 400 de morminte secundare şi puţuri mortuare.

La construirea mormântului au fost folosiţi „peste 700 000 de oameni din toate părţile imperiului“, spune Zhang. Munca a continuat şi după moartea lui Qin, survenită în 210 î.e.n., şi a durat în total 38 de ani. Însă nu toţi cei îngropaţi alături de împăratul Qin erau de teracotă. Succesorul său a decretat ca ţiitoarele cu care împăratul nu avusese copii să fie înmormântate alături de el, fapt care a cauzat moartea unui „foarte mare“ număr de oameni, spun istoricii. Astfel de practici însă nu erau nici pe departe unice.

La nord-est de Ciudad de Mexico se află ruinele oraşului Teotihuacán. O stradă a oraşului a fost numită Strada Morţilor. „Aici se află câteva dintre cele mai mari monumente arhitectonice ale lumii“, scrie Paul Bahn, între care Piramida Soarelui şi Piramida Lunii, ambele construite în secolul I e.n., precum şi vestigiile Templului lui Quetzalcoatl.

Se pare că încăperea din interiorul Piramidei Soarelui a fost camera funerară a persoanelor de rang înalt, dintre care făceau parte probabil şi preoţii. Rămăşiţele umane găsite în mormintele comune din apropiere lasă să se înţeleagă că s-ar putea să fi fost sacrificaţi şi soldaţi, aceasta pentru ocrotirea celor din interior. Modelul distinct al acestor morminte i-a determinat pe arheologi să creadă că situl funerar conţine rămăşiţele a circa 200 de oameni, între care şi copii, aceştia din urmă fiind probabil sacrificaţi în cadrul ceremoniei de dedicare a monumentelor.

 Cu corabia sau călare pe cai în viaţa de apoi

Şi vikingii — războinicii navigatori ai Scandinaviei care au terorizat Europa în urmă cu circa 1 000 de ani — sperau să ducă o viaţă de huzur în lumea cealaltă. Potrivit credinţelor lor, morţii intrau în lumea de apoi călare pe cai sau în corăbiile lor. Astfel, în mormintele vikingilor se găsesc o mulţime de lucruri, de la oseminte de cai sacrificaţi la lemnul putred al ambarcaţiunilor. În cartea sa A History of the Vikings, Gwyn Jones scrie: „Defunctului i se punea la dispoziţie tot ce i-ar fi putut face viaţa de apoi pe atât de confortabilă şi onorabilă pe cât fusese cea de care se bucurase înainte de a muri . . . Corabia [îngropată] la Ladby în Danemarca . . . avea ancora la bord, gata să fie aruncată la sfârşitul călătoriei stăpânului ei“.

Stirpe de războinici, vikingii credeau că, murind în luptă, aveau să ajungă în sălaşul zeilor, un loc numit Asgardhr. „Aici, puteau să lupte toată ziua şi să se ospăteze toată noaptea“, se spune în World Book Encyclopedia. Şi în ritualurile funerare ale vikingilor se practicau sacrificiile umane. „Când murea o căpetenie, sclavii şi servitorii erau întrebaţi cine era dispus să moară alături de acesta“, precizează cartea The Vikings.

În antichitate, celţii, care locuiau în nordul Europei, chiar credeau că îşi puteau lua cu ei datoriile pe lumea cealaltă, o scuză vicleană pentru a scăpa de achitarea lor! În Mesopotamia, copiii erau îngropaţi cu jucăriile lor. În unele zone ale anticei Britannii, alături de soldaţi erau îngropate alimente precum pulpe de miel, astfel încât aceştia să nu pornească înfometaţi în călătoria spre lumea cealaltă. În America Centrală, membrii familiilor regale maya erau înmormântaţi cu articole de jad, o piatră preţioasă verde ce simboliza umiditatea condensată şi răsuflarea, aceasta probabil cu scopul de a asigura continuitatea vieţii după moarte.

Cândva după anul 1000 î.e.n., într-o regiune ocupată actualmente de Bulgaria, nordul Greciei şi Turcia, locuiau tracii, un neam temut, dar cunoscut şi pentru splendidele sale creaţii artistice în aur. Mormintele tracilor dezvăluie că şi căpeteniile lor erau înmormântate cu mare fast, alături de ele fiind îngropaţi cai, care, arme meşteşugit lucrate şi, desigur, soţiile lor. De fapt, pentru soţia tracă era o onoare să fie sacrificată şi înmormântată alături de soţul ei!

Nu cu mult mai târziu şi nici foarte departe, la nord de Marea Neagră trăiau sciţii. Aceşti războinici obişnuiau să bea din cupe făcute din craniile victimelor lor şi se îmbrăcau în haine făcute din scalpurile acestora. Într-un mormânt scit s-a găsit scheletul unei femei care avea alături o rezervă de canabis. În craniul ei erau făcute trei perforaţii mici, probabil pentru a diminua inflamaţia şi durerea. Canabisul fusese pus acolo ca femeia să aibă cu ce să-şi aline durerea de cap în lumea de apoi.

Viaţa de apoi în concepţia vechilor egipteni

Piramidele egiptene din apropierea oraşului Cairo şi camerele funerare din Valea Regilor de lângă Luxor sunt unele dintre cele mai cunoscute morminte antice. În egipteana veche, cuvântul folosit pentru „casă“, şi anume per, însemna şi „mormânt“. „Prin urmare, exista o casă folosită în timpul vieţii şi una după moarte“, spune Christine El Mahdy în cartea sa Mummies,  Myth and Magic in Ancient Egypt. Autoarea mai afirmă că, „potrivit credinţelor [egiptenilor], supravieţuirea corpului era necesară pentru supravieţuirea celorlalte părţi ale fiinţei umane, şi anume ka, ba şi akh“.

Ka reprezenta copia spirituală a corpului fizic şi avea năzuinţe, dorinţe şi necesităţi. După moarte, ka părăsea corpul şi locuia în mormânt. Întrucât ka avea nevoie de tot ceea ce avusese nevoie persoana respectivă în timpul vieţii, „bunurile puse în mormânt aveau în primul rând menirea de a-i satisface necesităţile“, scrie El Mahdy. Ba se referea la caracterul sau personalitatea cuiva şi era reprezentat de o pasăre cu cap de om. Ba intra în corp la naştere şi îl părăsea la moarte. A treia parte a fiinţei, akh, „ieşea“ din mumie * în timp ce asupra acesteia erau rostite cuvinte magice. Akh locuia în lumea zeilor.

Crezând că omul era alcătuit din trei părţi, egiptenii au mers mai departe decât filozofii greci din antichitate, care spuneau că omul e  alcătuit din două părţi: trupul şi sufletul. Deşi este larg răspândită chiar şi azi, această concepţie nu este susţinută de Biblie, care afirmă: „Cei vii măcar ştiu că vor muri; dar cei morţi nu ştiu nimic“. — Eclesiastul 9:5.

De unde obsesia morţii?

În cartea sa Prehistoric Religion, E. O. James scrie: „Dintre toate situaţiile . . . cu care s-a confruntat vreodată omul, moartea a fost cea mai tulburătoare şi devastatoare . . . Nu este surprinzător, aşadar, că acest cult al morţilor a ocupat o poziţie atât de importantă şi a jucat un rol esenţial în societatea umană încă din primele etape ale existenţei sale“.

Biblia, cea mai veche carte care conţine adevărata înţelepciune, numeşte moartea un duşman al omului (1 Corinteni 15:26). Cât de potrivit este acest nume! Toate triburile şi civilizaţiile s-au opus cu înverşunare ideii că moartea este finalul absolut. În plus, în Geneza 3:19 Biblia vorbeşte cu claritate despre ce se întâmplă la moartea unui om: „Ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce“. Cu toate acestea, Biblia foloseşte şi expresia „mormânt de amintire“ cu referire la mulţi oameni care au murit. De ce? Deoarece mulţi dintre cei ce se află în morminte, chiar şi cei ce s-au descompus complet, sunt în memoria lui Dumnezeu, aşteptând clipa fericită când Dumnezeu îi va învia şi le va da posibilitatea de a se bucura de viaţă veşnică pe un pământ paradiziac. — Luca 23:43; Ioan 5:28, 29.

Până atunci, morţii sunt inconştienţi. Isus a asemănat starea lor cu un somn (Ioan 11:11–14). Într-o astfel de stare, o persoană nu are nevoie de bunuri sau de însoţitori. De fapt, mult prea adesea beneficiarii acestor comori îngropate au fost nu morţii, ci viii: jefuitorii de morminte! În armonie cu această învăţătură despre starea morţilor, Biblia mai spune: „Noi n-am adus nimic în lume şi nici nu putem să ducem ceva din ea“ (1 Timotei 6:7). Cât de recunoscători sunt creştinii pentru acest adevăr care ‘i-a eliberat’ de ritualurile barbare şi crude ale cultelor morţilor practicate în antichitate şi, uneori, chiar şi în prezent! — Ioan 8:32.

Deşi aceste practici au fost cu certitudine lipsite de sens, mormintele fastuoase antice nu sunt pe deplin lipsite de importanţă. Fără multitudinea de artefacte şi chiar fără rămăşiţele umane găsite în morminte, cunoştinţele noastre despre trecutul îndepărtat şi despre civilizaţiile apuse ar fi realmente vagi.

[Notă de subsol]

[Chenarul/Fotografiile de la pagina 24]

Cât de sănătoşi erau anticii?

Examinând rămăşiţele — îndeosebi cele mumificate — ale trupurilor găsite în morminte şi cele mumificate natural în turbării, în nisipul fierbinte al deşerturilor şi în gheaţă şi zăpadă, oamenii de ştiinţă au aflat multe lucruri despre starea de sănătate a strămoşilor noştri de demult. Progresele înregistrate mai cu seamă în genetică le-au furnizat cercetătorilor noi posibilităţi de a stabili tot felul de detalii, de la relaţiile de familie ale Faraonilor şi reginelor lor la grupa sanguină a fecioarelor incase. Aceste studii au dezvăluit că oamenii din antichitate sufereau de multe dintre problemele de sănătate cu care se confruntă şi oamenii din prezent, între acestea numărându-se artrita şi chiar negii.

Egiptenii păreau să sufere de mai multe boli decât alte popoare, îndeosebi din cauza nenumăraţilor paraziţi, precum Schistozoma, viermele de Guineea şi tenia, pe care-i contractau din fluviul Nil şi din canalele de irigaţii. Aceasta ne aduce aminte de cuvintele adresate de Dumnezeu Israelului imediat după eliberarea acestuia din Egipt, în 1513 î.e.n.: „[Iehova] nu-ţi va trimite nici una din acele boli grele din Egipt, pe care le cunoşti“. — Deuteronomul 7:15.

[Provenienţa informaţiilor]

© R Sheridan/ANCIENT ART & ARCHITECTURE COLLECTION LTD

[Legenda fotografiei de la pagina 20]

Podoabă de cap şi bijuterii sumeriene aparţinând unei servitoare îngropate într-un mormânt regal din Ur

[Provenienţa fotografiei]

© The British Museum

[Legenda fotografiilor de la pagina 21]

Armata de teracotă Qin; fiecare soldat a fost sculptat cu trăsături faciale unice

[Provenienţa fotografiilor]

În medalion: Erich Lessing/Art Resource, NY; © Joe Carini / Index Stock Imagery

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Piramida Soarelui şi Strada Morţilor din Teotihuacán, Mexic

[Provenienţa fotografiei]

Sus: © Philip Baird www.anthroarcheart.org; pictura: Pictorial Archive (Near Eastern History) Est.

[Legenda fotografiilor de la pagina 23]

Stânga: Masca funerară de aur masiv a regelui egiptean Tutankhamon; jos: Pictură funerară reprezentând partea „ba“ a fiinţei umane sub forma unei păsări cu cap de om