Cine este „singurul Dumnezeu adevărat“?

ISUS s-a rugat adesea lui Dumnezeu, spunându-i Tată, şi i-a învăţat şi pe alţii să facă la fel (Matei 6:9–11; Luca 11:1, 2). Într-o rugăciune rostită de faţă cu apostolii săi, cu numai câteva ore înaintea morţii sale, Isus a implorat: „Tată, a sosit ceasul; glorifică-l pe fiul tău, pentru ca fiul tău să te glorifice pe tine. Aceasta înseamnă viaţă veşnică: ca ei să asimileze cunoştinţă despre tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi despre acela pe care l-ai trimis tu, Isus Cristos“. — Ioan 17:1, 3.

Observaţi că Isus se roagă Celui pe care îl numeşte „singurul Dumnezeu adevărat“. El se referă apoi la poziţia superioară a lui Dumnezeu spunând: „Şi acum, Tată, glorifică-mă alături de tine însuţi cu gloria pe care am avut-o alături de tine înainte de a fi lumea“ (Ioan 17:5). Întrucât Isus s-a rugat lui Dumnezeu cerând să fie alături de Dumnezeu, cum putea fi el în acelaşi timp „singurul Dumnezeu adevărat“? Să analizăm această chestiune.

Poziţia lui Isus în cer

La câteva ore după ce a rostit această rugăciune, Isus a fost executat. Dar nu a rămas mort mult timp — numai de vineri după-amiază până duminică dimineaţă (Matei 27:57—28:6). „Pe acest Isus, Dumnezeu l-a înviat, fapt căruia toţi îi suntem martori“, a spus apostolul Petru (Faptele 2:31, 32). Putea Isus să se învie singur? În nici un caz! Potrivit Bibliei, cei morţi „nu ştiu nimic“ (Eclesiastul 9:5). „Singurul Dumnezeu adevărat“, Tatăl ceresc al lui Isus, l-a înviat pe Fiul său. — Faptele 2:32; 10:40.

Mai târziu, Ştefan, un discipol al lui Isus, a fost ucis de nişte fanatici religioşi. Când era pe punctul de a fi lapidat, Ştefan a avut o viziune. El a spus: „Iată, privesc cerurile deschise şi pe Fiul omului stând la dreapta lui Dumnezeu“ (Faptele 7:56). Aşadar, Ştefan l-a văzut pe Isus, „Fiul omului“, ca susţinător al intereselor lui Dumnezeu în cer, adică „la dreapta lui Dumnezeu“, la fel cum înainte de a veni pe pământ fusese ‘alături de Dumnezeu’. — Ioan 17:5.

După executarea lui Ştefan, Isus s-a arătat în mod miraculos lui Saul, cunoscut sub numele roman de Pavel (Faptele 9:3–6). Când era la Atena, în Grecia, Pavel a vorbit despre „Dumnezeul care a făcut lumea şi toate lucrurile din ea“. El a zis că acest Dumnezeu, „singurul Dumnezeu adevărat“, ‘va judeca cu dreptate pământul locuit, printr-un om pe care l-a desemnat, şi le-a furnizat o garanţie tuturor oamenilor prin  faptul că l-a înviat din morţi’ (Faptele 17:24, 31). Aici apostolul Pavel l-a descris pe Isus drept „un om“ — adică inferior lui Dumnezeu —, pe care Dumnezeu l-a readus la viaţă în cer.

Şi apostolul Ioan l-a prezentat pe Isus ca fiind inferior lui Dumnezeu. Ioan a spus că şi-a scris evanghelia în aşa fel încât cititorii să poată ajunge să creadă că „Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu“ — nicidecum că este Dumnezeu (Ioan 20:31). Ioan a primit şi o viziune în care a văzut în cer „Mielul“, identificat în evanghelia sa cu Isus (Ioan 1:29). Acesta stătea împreună cu 144 000 de oameni, despre care Ioan spune că „au fost cumpăraţi [sau înviaţi] de pe pământ“. Ioan arată că aceşti 144 000 au „numele său [al Mielului] şi numele Tatălui său scrise pe frunte“. — Revelaţia 14:1, 3.

Sunt „Mielul“ şi „Tatăl său“ una şi aceeaşi persoană? Cu siguranţă, nu! În Biblie ei sunt prezentaţi ca două persoane distincte, având chiar şi nume diferite.

Numele Mielului şi numele Tatălui

După cum am văzut, numele dat Fiului lui Dumnezeu, sau Mielului, este Isus (Luca 1:30–32). Dar care e numele Tatălui său? Acest nume apare în Biblie de mii de ori. De exemplu, în Psalmul 83:18 se spune: „Tu, al căruĭ nume este Iehova, tu numaĭ Escĭ cel Pré-înalt peste tot pămêntul“ (Nitzulescu, 1913). Din nefericire, numele lui Dumnezeu, Iehova, a fost înlocuit în multe traduceri ale Bibliei cu „DOMNUL“ şi „DUMNEZEU“, scrise de obicei cu majuscule. În acest fel se făcea diferenţa între Iehova şi alţi aşa-zişi dumnezei ori domni. * Totuşi, în multe alte traduceri ale Bibliei, numele divin a fost repus la locul ce i se cuvine.

American Standard Version, 1901, reprezintă un exemplu remarcabil de traducere a Bibliei care a repus numele lui Dumnezeu, Iehova, la locul ce i se cuvine. În prefaţa ei se spune: „După o examinare serioasă, revizorii americani au ajuns la concluzia unanimă că superstiţia iudaică, potrivit căreia numele lui Dumnezeu era prea sacru pentru a fi pronunţat, nu trebuie să mai domine această versiune engleză şi nici o altă traducere a Vechiului Testament, cum din nefericire e cazul numeroaselor versiuni traduse de misionarii din epoca modernă“. *

Cine a predat doctrina Trinităţii?

Ce putem spune însă despre învăţătura potrivit căreia Iehova şi Isus sunt, de fapt, unul şi acelaşi Dumnezeu, adică despre doctrina Trinităţii, sau Treimea, cum mai este cunoscută? În numărul din aprilie-iunie 1999, revista The Living Pulpit definea Trinitatea * astfel: „Există un singur Dumnezeu şi Tată, un singur Domn Isus Cristos şi un singur Duh Sfânt, trei «persoane» . . . care sunt identice, adică una în esenţă . . .; trei persoane în egală măsură Dumnezeu, având aceleaşi proprietăţi naturale şi totuşi distincte, cunoscute prin caracteristicile lor personale“.

Care este originea acestei învăţături complicate? În numărul din 20–27 mai 1998, revista Christian Century cita cuvintele unui pastor care recunoştea că Trinitatea este „o învăţătură a Bisericii, nu a lui Isus“. Chiar dacă Isus nu a predat această doctrină, este ea în armonie cu învăţăturile sale?

Tatăl — superior Fiului

Isus i-a învăţat pe discipolii lui să se roage astfel: „Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău“. Tatăl nostru ceresc, al cărui nume este Iehova, e prezentat în Biblie ca fiind superior Fiului său. De exemplu, Iehova este „din veşnicie în veşnicie“. Însă referitor la Isus, Biblia spune că este „întâiul născut din toată creaţia“. Chiar Isus a spus că Iehova este mai mare decât el: „Tatăl este mai mare decât mine“ (Matei 6:9, Cornilescu, 1996; Psalmul 90:1, 2; Coloseni 1:15; Ioan 14:28). Totuşi, Trinitatea susţine că Tatăl şi Fiul sunt „în egală măsură Dumnezeu“.

Poziţia superioară a Tatălui faţă de Fiu, precum şi faptul că sunt două persoane distincte  reiese clar şi din rugăciunile lui Isus, cum ar fi cea rostită înainte de a fi prins şi executat: „Tată, dacă vrei, îndepărtează de la mine paharul acesta [adică o moarte dezonorantă]. Totuşi, să se facă nu voinţa mea, ci a ta“ (Luca 22:42). Dacă Dumnezeu şi Isus sunt „una în esenţă“, cum spune doctrina Trinităţii, cum ar putea voinţa, sau dorinţa, lui Isus să fie diferită de cea a Tatălui? — Evrei 5:7, 8; 9:24.

În plus, dacă Iehova şi Isus sunt una şi aceeaşi persoană, cum ar putea unul din ei să ştie lucruri pe care celălalt nu le cunoaşte? Iată ce a spus Isus referitor la momentul când va fi executată judecata asupra lumii: „Cât despre ziua sau ora aceea, nimeni nu le cunoaşte, nici îngerii din cer, nici Fiul, ci Tatăl“. — Marcu 13:32.

Trinitatea şi Biserica

Trinitatea nu este o învăţătură a lui Isus şi nici a primilor creştini. Aşa cum s-a spus mai înainte, e „o învăţătură a Bisericii“. În acelaşi număr din 1999, revista The Living Pulpit făcea următoarea observaţie: „Uneori, se pare că toţi consideră că dogma Treimii este o învăţătură teologică standard“, dar adăuga apoi că nu e „o idee biblică“.

Lucrarea New Catholic Encyclopedia (1967) tratează în amănunt Treimea şi recunoaşte: „Dogma Sfintei Treimi este, în concluzie, o invenţie de la sfârşitul secolului al IV-lea. . . . Ideea «un Dumnezeu în trei persoane» nu a fost clar enunţată şi, cu siguranţă, nici bine asimilată în viaţa creştină şi în convingerile religioase înainte de sfârşitul secolului al IV-lea“.

Martin Werner, profesor la Universitatea din Berna (Elveţia), a remarcat: „În Noul Testament, poziţia lui Isus faţă de Dumnezeu, Tatăl, e adusă în discuţie, fie cu referire la venirea lui ca om, fie cu referire la statutul său de Mesia, fiind înţeleasă şi prezentată fără nici un dubiu ca o poziţie de subordonare“. Este clar că ceea ce credeau Isus şi primii creştini diferă foarte mult de dogma Sfintei Treimi predată în prezent de biserici. Aşadar, cum a apărut această învăţătură?

Originile Trinităţii

Biblia vorbeşte despre mulţi zei şi zeiţe cărora oamenii li se închinau, cum ar fi Astarteea, Milcom, Chemoş şi Moloc (1 Împăraţi 11:1, 2, 5, 7). Chiar mulţi israeliţi din antichitate au ajuns la un moment dat să creadă că Baal era adevăratul Dumnezeu. Astfel, profetul Ilie, care îi slujea lui Iehova, le-a lansat acestor israeliţi o provocare: „Dacă Iehova este adevăratul Dumnezeu, urmaţi-l pe el; dar, dacă este Baal, urmaţi-l pe el“. — 1 Împăraţi 18:21, NW.

Înainte ca Isus să se nască, era larg răspândită şi închinarea la zei păgâni grupaţi câte trei, ce formau triade. „Din Egipt s-a născut conceptul unei trinităţi divine“, remarca istoricul Will Durant. În lucrarea Encyclopædia of Religion and Ethics, James Hastings a scris: „În religia indiană, de pildă, găsim grupul trinitar al lui Brahma, Şiva şi Vişnu, iar în religia egipteană, pe cel al lui Osiris, Isis şi Horus“.

Aşadar, există mulţi dumnezei. Era acceptată această idee de primii creştini? Şi îl considerau ei pe Isus Dumnezeul Atotputernic?

[Note de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 7]

EGIPT

Triada Horus, Osiris şi Isis, mileniul al II-lea î.e.n.

[Legenda fotografiei de la pagina 7]

PALMIRA (SIRIA)

Triada formată din zeul lunii, Domnul cerurilor şi zeul soarelui, cca secolul I e.n.

[Legenda fotografiei de la pagina 7]

INDIA

Divinitate hindusă triunică, cca secolul al VII-lea e.n.

[Legenda fotografiei de la pagina 7]

NORVEGIA

Trinitate (Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt), cca secolul al XIII-lea e.n.

[Provenienţa fotografiilor de la pagina 7]

Primele două fotografii: Musée du Louvre, Paris