Impresionantul hipopotam!

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN KENYA

IAZUL mare din întinsul Parc de vânătoare Masai Mara (Kenya) e scăldat de razele tăcute ale soarelui de seară. Pe măsură ce soarele coboară la orizont, apele reflectă o lumină auriu-maronie. Aflate la câţiva metri mai încolo, turmele de zebre şi de antilope-gnu se apropie de iaz cu paşi înceţi. Dintr-o dată, presimţind ceva rău, ele înmărmuresc, aţintindu-şi privirile spre ceva uriaş, ca un bolovan, ce pluteşte aproape de mal. După ce agită violent apele, „bolovanul“ se face nevăzut. Zebrele şi antilopele tocmai l-au zărit pe fiorosul animal acvatic: hipopotamul.

Hipopotamul trăieşte în iazurile, râurile şi lacurile din estul Africii şi este întrecut în mărime doar de elefant. La maturitate, el poate avea o înălţime de 1,5 m, iar corpul său poate măsura peste 4 m lungime şi cântări circa 4 tone. Se crede că termenul „behemot“ menţionat în cartea biblică Iov se referă la hipopotam. Nu este de mirare că Biblia descrie uriaşa creatură ca având oase  „ca nişte ţevi de bronz“ şi ca nişte „bare de fier“. — Iov 40:15–18.

Greoi, cu pielea groasă şi fără păr, hipopotamul-butoiaş nu ar avea succes la nici un concurs de frumuseţe. Picioarele-i sunt scurte, însă, spre surprinderea multora, susţin un corp colosal. Însă nu subestimaţi puterea acestor picioare butucănoase! Pe uscat, hipopotamul aleargă mai repede decât omul. În apă, se ştie că poate întrece în viteză o barcă mică la care vâsleşte un singur om sau chiar o barcă cu motor.

În apă

Hipopotamii sunt animale sociabile care trăiesc de obicei în grupuri de 10–15 indivizi — deşi s-au văzut şi grupuri mai mari, de aproximativ 150 —, fiind conduse de un mascul dominant. Hipopotamii sunt animale amfibii, ieşind din apă — mai ales noaptea — ca să se hrănească cu vegetaţia luxuriantă de pe mal. De obicei, ei evită să se îndepărteze prea mult de apă. Se ştie că în sezonul secetos unii hipopotami merg şi la 10 km depărtare în căutarea hranei.

Nu se ştie însă exact cum îşi marchează hipopotamii teritoriul. Se crede că obiceiul curios de a-şi împrăştia baliga în jur cu ajutorul cozii este un mijloc de a le impresiona pe femele sau de a-şi intimida rivalii. Când sunt atacaţi, ei nechează precum caii, iar când se luptă rag. Sforăiturile lor puternice se aud şi când ei se află sub apă. Conducătorul lor se identifică printr-un MUH-Muh-muh.

Hipopotamul îşi petrece întreaga zi scufundat în apă — parţial sau total —, corpu-i imens fiind bine adaptat la această viaţă. Deşi nu este un înotător la fel de iscusit ca tovarăşii lui amfibieni, hipopotamul poate sta sub apă 15 minute încontinuu. Cum nările, ochii şi urechile îi sunt aşezate la acelaşi nivel la suprafaţa capului, hipopotamul îşi poate ascunde întregul corp sub apă. De fapt, aici îşi desfăşoară cele mai importante activităţi ale sale — inclusiv curtarea şi împerecherea.

După o perioadă de gestaţie de circa opt luni, mama-hipopotam fată, în ape puţin adânci, un singur pui. El va fi alăptat pe uscat sau într-o apă mică. Deşi puternic, hipopotamul îşi ia în serios rolul de părinte, tratându-l pe micuţ cu o neobişnuită tandreţe. Ce spectacol extraordinar oferă o mamă-hipopotam când înoată cu puiul ei pe spate! Bineînţeles că animalul, în aparenţă blând, va lupta aprig dacă cineva va încerca să-i dea micuţul jos de pe spate!

Pielea hipopotamului este bine adaptată la viaţa acvatică. Odată ce animalul iese pe uscat, se produc unele schimbări importante. Glandele situate sub piele secretă un mucus subţire, de culoare roşu-maroniu, cu un conţinut bogat în sare. De la distanţă, din cauza pigmentului, animalul pare că are broboane de sânge. Mucusul însă constituie o protecţie pentru pielea hipopotamului atât pe uscat, cât şi în apă. În vechile comunităţi africane, pielea hipopotamului era tăiată  în fâşii şi înmuiată în ulei. Apoi, fâşiile erau răsucite şi uscate pentru a se confecţiona din ele un bici * înfricoşător, folosit în luptele pentru teritorii. Grzimek’s Animal Life Encyclopedia spune că după tăbăcire — proces care durează cel puţin şase ani —, pielea de hipopotam „este tare ca piatra şi are o grosime de patru centimetri şi jumătate“.

Impresionantul, dar înfricoşătorul lui căscat

Gura este cu siguranţă cea mai impresionantă parte a corpului unui hipopotam. Când e pe uscat, el paşte ierburile de pe lângă apă cu gura-i lungă de jumătate de metru. Dar gura nu-i serveşte doar la hrănire. Când hipopotamul îşi deschide gura la 150 de grade, nu e vorba de un simplu căscat, ci de o manifestare ameninţătoare a agresivităţii. Pentru a-şi apăra teritoriul, din ce în ce mai mic, hipopotamul se luptă serios cu inamicii. Gura larg deschisă lasă să i se vadă uriaşii canini ai maxilarului inferior. Aceste arme de apărare pot atinge 30 cm lungime.

Gura hipopotamului este periculoasă nu numai pentru semenii săi, ci şi pentru om. Toate strădaniile omului de a convieţui în pace cu hipopotamul s-au dovedit zadarnice. Animalul îi atacă, chiar dacă nu e provocat, pe toţi cei care îndrăznesc să se apropie prea mult de „teritoriul lui“. Mai mult decât atât, când e rănit, hipopotamul devine mai nervos şi deci e în stare să-l lovească şi mai tare pe intrus. Hipopotamii furioşi au răsturnat cu gura chiar şi bărcile întâlnite în cale!

Pe uscat, hipopotamul este la fel de violent ca în apă. De exemplu, este foarte periculos să te afli între un hipopotam care paşte şi apă. În unele zone din Africa, nişte săteni imprudenţi au fost atacaţi de hipopotamii care-şi considerau blocat drumul spre apă. Hipopotamul inspiră teamă atât omului, cât şi animalelor şi faţă de el trebuie să manifestăm maximă prudenţă şi respect.

Va supravieţui hipopotamul?

Când e pe uscat şi paşte, hipopotamul este vulnerabil la atacul leilor. Cu toate acestea, cel mai de temut duşman al hipopotamului se pare că este omul. „Din cauza omului, numărul hipopotamilor a scăzut foarte mult, iar habitatul lor s-a micşorat enorm“, se spune în World Book Encyclopedia. „Vânătorii au ucis nenumăraţi hipopotami, iar agricultorii le-au transformat multe dintre «locuinţe» în terenuri agricole.“

Într-adevăr, invadându-i-se teritoriul, animalul a fost forţat să stea într-o zonă restrânsă, nemaiputând să se mişte în voie şi fiindu-i împiedicate obiceiurile de împerechere. Din fericire, Creatorul promite că, sub guvernarea Regatului Său, va face să existe din nou armonie între oameni şi animale, astfel încât, în Paradisul pământesc restabilit, nimeni nu „va face nici un rău şi nici o pagubă“. — Isaia 11:9.

[Notă de subsol]

[Provenienţa fotografiei de la pagina 25]

Elizabeth DeLaney/Index Stock Photography