Minunăţiile şi misterele adâncurilor

ÎNCHIŞI în micul batiscaf Alvin, doi oameni de ştiinţă şi pilotul navei au coborât în apele Oceanului Pacific, mai precis în largul coastelor ecuadoriene. Unde doreau ei să ajungă? Într-⁠un loc numit Riftul Galapagos. Dotat cu reflectoare, o cameră de luat vederi şi numeroase instrumente ştiinţifice, batiscaful Alvin a coborât până la o adâncime de 2 800 de metri, într-⁠o lume a nopţii veşnice, unde omul nu mai fusese până atunci.

V-⁠aţi întrebat vreodată ce se ascunde în munţii, canioanele şi rifturile aflate în adâncurile întunecate ale oceanelor planetei? Dacă da, atunci vă va face plăcere să citiţi despre descoperirile făcute începând cu anul 1977, odată cu primele scufundări efectuate cu batiscaful Alvin, despre care am vorbit mai înainte. Ceea ce a văzut echipajul navei s-⁠ar putea să vă surprindă; chiar şi pentru oamenii de ştiinţă cu experienţă în domeniu a fost ca şi cum ar fi descoperit viaţă pe o altă planetă.

Obiectivul misiunii navei Alvin era acela de a descoperi izvoare hidrotermale — gheizere subacvatice care împroaşcă jeturi de apă fierbinte în apele oceanului. Riftul Galapagos constituia un loc promiţător, întrucât el face parte dintr-⁠un rift subacvatic de intensă activitate vulcanică, mărginit de un lanţ complex format din mai multe lanţuri muntoase, care înconjoară globul, lanţ numit dorsală medio-⁠oceanică. Având o lungime de peste 65 000 de kilometri, această dorsală imensă ce înconjoară planeta are o formă şerpuită asemănătoare cusăturii de pe o minge de tenis. Dacă apele oceanelor nu ar acoperi-⁠o, ea ar fi „cu siguranţă cea mai remarcabilă caracteristică de pe această planetă, având o suprafaţă mai mare decât cea pe care o ocupă cele mai importante lanţuri muntoase terestre la un loc“, scrie Jon Erickson în cartea sa Marine Geology (Geologia marină).

O particularitate deosebită a acestei dorsale medio-⁠oceanice este aceea că, în esenţă, are o formă dublă — sunt două lanţuri muntoase paralele, care se înalţă până la 3 000 m deasupra fundului oceanic. Între cele două lanţuri muntoase se găsesc cele mai mari abisuri de pe Pământ — canioane de până la 20 de kilometri lăţime şi 6 kilometri adâncime —, de patru ori mai adânci decât Marele Canion din America de Nord! Pe fundul acestor abisuri se află zone de rift cu o activitate vulcanică foarte mare. Când au studiat pentru prima oară dorsala oceanică din Atlantic, numită dorsala medio-⁠oceanică de tip atlantic, oamenii de ştiinţă au descoperit cu ajutorul instrumentelor lor o activitate vulcanică atât de mare, „încât se  părea că tot ce se afla în străfundurile Pământului ieşea afară“, spune Erickson.

După o coborâre care a durat 90 de minute, batiscaful Alvin a început să se deplaseze pe orizontală, chiar deasupra fundului oceanic. Echipajul a aprins reflectoarele de pe Alvin. Nu e de mirare că acei oameni de ştiinţă au crezut că se aflau pe o altă planetă. La lumina reflectoarelor, ei au zărit pe fundul oceanului, unde, în mod normal, temperatura apei este aproape de punctul de îngheţ, mai multe orificii luminoase din care ţâşnea apă caldă. În apropierea acestor orificii s-⁠a putut observa ceva şi mai ciudat — comunităţi întregi de vietăţi, până atunci necunoscute. După doi ani, cercetătorii de la bordul navei Alvin au descoperit pe dorsala estică de tip pacific, în largul coastei Mexicului, orificii cu apă supraîncălzită, numite fumegătoare. Mai multe orificii de acest gen formau hornuri stranii, înfricoşătoare, unele dintre ele ajungând până la 9 metri înălţime. Multe dintre vieţuitoarele zărite în Riftul Galapagos au fost văzute şi în aceste locuri. În următorul articol vom examina mai îndeaproape aceste forme de viaţă uluitoare şi lumea lor, o lume în care există condiţii extreme, greu de imaginat.

[Provenienţa fotografiei de la pagina 3]

COPERTA şi pagina 3: OAR/National Undersea Research Program