Marele rechin alb se află în pericol

Fiind cel mai mare peşte răpitor din lume, marele rechin alb le inspiră probabil oamenilor mai multă teamă decât oricare altă fiinţă vie. Cu toate acestea, el este o specie ocrotită prin lege în aproape toate apele din vecinătatea Africii de Sud, a Australiei, a Braziliei, a Namibiei şi a Statelor Unite, precum şi în Marea Mediterană. Alte ţări şi state se gândesc şi ele să protejeze această specie. Dar de ce este ocrotit un ucigaş bine cunoscut? Lucrurile nu sunt chiar atât de simple, după cum vom vedea în continuare. Şi nici impresia pe care şi-au făcut-o oamenii despre rechinul alb nu se bazează întotdeauna pe realitate.

ALĂTURI de balena ucigaşă şi caşalot, marele rechin alb * se află la capătul lanţului trofic marin. În familia rechinilor, el este regele, „superrechinul“. Acesta mănâncă orice — peşti, delfini, chiar şi alţi rechini. Însă, pe măsură ce îmbătrâneşte, devine mai mare şi se mişcă mai încet, acestuia începe să-i placă focile, pinguinii şi stârvurile — mai ales balenele moarte.

Pentru a găsi de mâncare, majoritatea rechinilor îşi folosesc toate simţurile, inclusiv vederea lor foarte bună. În ce priveşte simţul olfactiv, să zicem că metafora „nas care înoată“ este cea mai potrivită! În plus, aproape nimic nu le scapă urechilor — sunt atât de puţine sunete care le scapă, încât rechinii ar putea fi numiţi şi „urechi care înoată“.

Urechile rechinilor sunt ajutate şi de nişte celule sensibile la presiune aflate pe părţile laterale ale corpului. Nimic nu scapă acestui „sistem de ascultare“, care este reglat special pentru a detecta vibraţiile produse de o luptă — de exemplu, lupta unui peşte care se zbate la capătul unei arbalete. Astfel, este bine ca cei care pescuiesc sub apă cu arbaleta să scoată din apă cât mai repede posibil peştele rănit, care se zbate la capătul arbaletei.

Rechinii au şi al şaselea simţ. Cu ajutorul ampulelor lui Lorenzini — micuţe canale aflate de jur împrejurul nasului — ei pot detecta câmpurile electrice slabe emise de inima care  bate, de branhiile care se mişcă sau de muşchii folosiţi în timpul înotului ai animalelor care pot fi o eventuală pradă. De fapt, acest al şaselea simţ este atât de bine dezvoltat, încât rechinii sunt sensibili chiar şi la interacţiunea câmpului magnetic al pământului cu oceanul. Ca urmare, rechinii pot şti unde e nordul şi unde e sudul.

Cum putem identifica un rechin alb

Deşi i se spune marele rechin alb, numai abdomenul este alb sau deschis la culoare. De obicei, partea dorsală este gri-închis. Cele două culori se întâlnesc pe partea laterală, formând o linie neregulată care variază de la rechin la rechin. Această caracteristică îl ajută să nu fie văzut când se ascunde, dar îi ajută şi pe oamenii de ştiinţă să recunoască exemplarele.

Ce lungime poate atinge un rechin alb? „Cei mai mari rechini albi au atins o lungime cuprinsă între 5,8 şi 6,4 metri“, se spune în cartea Great White Shark (Marele rechin alb). Un rechin care are această lungime poate cântări peste 2 tone. Însă, datorită înotătoarelor triunghiulare uşor curbate spre spate, aflate pe un trunchi fusiform, aceşti monştri alunecă prin apă ca nişte proiectile. Coada lor aproape simetrică, proiectată pentru forţă, este o altă raritate în lumea rechinilor, întrucât majoritatea celorlalte specii de rechini au cozi foarte asimetrice.

Cele mai distinctive „bunuri de preţ“ ale rechinului alb, şi în acelaşi timp şi cele mai de temut, sunt uriaşul cap conic, ochii negri reci şi gura plină de dinţi triunghiulari, ca nişte zimţi, bine ascuţiţi. Când aceste „cuţite“ cu tăiş dublu se ciobesc sau cad, o „bandă transportoare“ dentară aduce în faţă un alt dinte, înlocuindu-l pe cel vechi.

Propulsat de un sânge mai cald

Aparatul circulator al familiei Lamnidae, din care fac parte şi rechinul mako, rechinul vivipar şi rechinul alb, este foarte diferit de cel al majorităţii celorlalţi rechini. Temperatura sângelui acestor rechini este cu 3–5 grade Celsius mai mare decât cea a apei. Sângele lor mai cald accelerează digestia şi le măreşte puterea şi rezistenţa. Rechinul mako (care se hrăneşte cu peşti oceanici rapizi, cum ar fi tonul) poate atinge într-un timp scurt şi pe o distanţă scurtă o viteză de până la 100 km/h!

În timpul înotului, cele două înotătoare pectorale îi ajută pe rechini să se ridice. Dacă înoată prea încet, ei nu mai înaintează şi se scufundă exact ca un avion, chiar dacă au un depozit ascuns de ulei care le asigură flotabilitatea, ulei aflat într-un ficat atât de mare, încât poate cântări aproape un sfert din greutatea totală a lor! În plus, multe specii de rechini trebuie să înoate în permanenţă ca să respire, întrucât în acest mod le intră prin gură şi branhii apă bogată în oxigen. Din această cauză ei arborează mereu acel rânjet care te îngheaţă!

Este un mâncător de oameni?

Dintre cele 368 de specii de rechini care se cunosc până în prezent, numai în jur de 20 sunt periculoase. Iar dintre acestea din urmă doar patru sunt răspunzătoare pentru majoritatea celor aproximativ 100 de atacuri asupra omului raportate anual pe tot globul. În jur de 30 dintre aceste atacuri sunt mortale. Cele patru specii vinovate sunt rechinul-buldog, care a ucis mai mulţi oameni decât oricare alt rechin, rechinul-tigru, rechinul cu coada albă şi rechinul alb.

În mod surprinzător, cel puţin 55% — iar, în unele părţi ale lumii, circa 80% — dintre cei atacaţi de un rechin alb au supravieţuit şi au povestit cele întâmplate. Cum de-au rămas în viaţă atât de mulţi oameni după ce au fost atacaţi de un prădător atât de temut?

Muşcă şi apoi scuipă

Se ştie că rechinul alb îşi scuipă prada rănită, după ce iniţial a muşcat-o cu putere. Apoi  aşteaptă ca victima să moară, după care o mănâncă. Dacă victima este un om, acest comportament îi dă omului ocazia să se salveze. Uneori, victima a fost salvată de tovarăşi curajoşi, ceea ce dovedeşte că este înţelept să urmaţi sfatul de a nu înota niciodată singuri.

Însă aceste tentative de salvare s-ar transforma în adevărate sinucideri dacă rechinul alb n-ar avea şi un alt comportament. Mirosul sângelui nu-l face să înceapă să înfulece nebuneşte, cum se întâmplă în cazul altor rechini. Dar de ce rechinul alb foloseşte această strategie „muşcă şi apoi scuipă“?

Un om de ştiinţă presupune că din cauza ochilor. Spre deosebire de alţi rechini, rechinul alb nu are o membrană asemănătoare pleoapei care să-i protejeze ochii; prin urmare, el şi-i roteşte în orbite când este iminentă o ciocnire. În momentul impactului, ochiul este expus loviturilor, probabil ale unei gheare de focă sfâşiate. Prin urmare, rechinul alb obişnuieşte să dea o lovitură rapidă, mortală, după care dă drumul prăzii.

Şi nu uitaţi că rechinul alb se comportă în mare parte ca un bebeluş — totul merge direct în gură pentru o primă analiză! „Din nefericire, când un rechin alb mare muşcă [pentru a verifica], consecinţele pot fi dezastruoase“, explică John West, biolog marin din Sydney.

Deşi rechinul alb este un animal periculos, el nu este o creatură crudă căreia îi place la nebunie carnea de om. Un scufundător care culege urechi-de-mare şi care a petrecut 6 000 de ore în apă a văzut doar doi rechini albi şi nici unul dintre ei nu l-a atacat. De fapt, în general, rechinul alb fuge de oameni.

În timp ce făcea scufundări în largul Insulelor Capului Verde, oceanograful Jacques-Yves Cousteau şi un tovarăş al său au ajuns întâmplător faţă în faţă cu un rechin alb uriaş. „Reacţia [lui] a fost una la care ne-am fi aşteptat cel mai puţin“, a scris Cousteau. „Cuprins efectiv de frică, monstrul a eliminat un nor de excremente şi a plecat cu o viteză incredibil de mare.“ El a concluzionat: „Când mă gândesc la toate întâmplările cu rechinul alb prin care am trecut noi, mereu observ marea prăpastie ce există între imaginea pe care o au oamenii despre această creatură şi ceea ce am văzut noi“.

Rechinul alb, o victimă

Modul în care oamenii privesc rechinul alb a fost influenţat în mare măsură de romanul Fălci scris în anii ’70, roman care a fost ecranizat, filmul bucurându-se de mare popularitate. Peste noapte, rechinul alb a devenit întruchiparea răului, iar „toţi vânătorii de trofee s-au grăbit să vadă care dintre ei avea să fie primul care va pune pe foc capul sau fălcile unui mâncător de oameni“, se spune în cartea Great White Shark. După un timp, un dinte de rechin alb pus într-o montură se vindea cu aproape 1 000 $ (în Australia), iar un set complet de dinţi, cu peste 20 000 $.

Însă, fără îndoială, marea majoritate a rechinilor albi mor prinşi în plasele de pescuit ale navelor comerciale. În plus, milioane de alţi rechini sunt prinşi anual pentru a satisface cererea de produse de rechin, mai ales de înotătoare, de pe o piaţă prosperă. În ultimii ani, întrucât numărul lor a scăzut, în întreaga lume s-au lansat semnale de alarmă, mai ales în ce priveşte rechinul alb.

Oamenii încep să înţeleagă

Se ştie că rechinii curăţă mările de vietăţile bolnave, pe moarte, slăbite şi de stârvuri. Prin urmare, o populaţie sănătoasă de rechini înseamnă oceane sănătoase, curate.

Înţelegând că existenţa rechinilor este ameninţată, Comisia pentru Supravieţuirea Speciilor a Uniunii Internaţionale pentru Conservarea Naturii a înfiinţat un Grup Specializat pentru Rechini care să studieze întreaga problemă legată de rechini. Însă studierea rechinului alb nu este deloc uşoară, deoarece acest rechin nu este prolific, iar în captivitate moare. Prin urmare, el trebuie studiat în mediul lui natural.

Pe măsură ce oamenii au ajuns să înţeleagă mai bine viaţa rechinilor, atitudinea lor faţă de aceste creaturi fascinante s-a schimbat. Însă acest lucru nu face ca marele rechin alb să se schimbe. Deşi nu este o fiară monstruoasă, el rămâne totuşi un animal periculos, care trebuie tratat cu atenţie şi respect. Cu foarte mult respect!

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 11]

Aceşti rechini au nişte guri uriaşe, care te înfioară

[Provenienţa fotografiilor de la pagina 10]

Fotografii de Rodney Fox Reflections

South African White Shark Research Institute