Trasarea hărţii cerului în trecut şi în prezent

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN OLANDA

PRIVIND stelele presărate pe catifeaua neagră a bolţii cereşti, omul a fost adesea cuprins de admiraţie, iar de-a lungul istoriei el a simţit nevoia să-şi exprime această admiraţie pe care o avea faţă de Creatorul unor asemenea frumuseţi. Cu mult timp în urmă, un poet a declarat: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui“ (Psalmul 19:1). Însă observatorii din antichitate n-au văzut doar frumuseţea bolţii cereşti din nopţile senine.

Observarea unor forme pe cer

Astronomii din vechime au remarcat că toate corpurile cereşti se mişcau într-un mod aparent ordonat. Deşi stelele se deplasau pe cer de la est la vest, ele nu-şi schimbau poziţia una faţă de cealaltă. * Cu alte cuvinte, în fiecare noapte se puteau vedea aceleaşi grupări de stele. Întrucât voia să facă puţină ordine între acele luminiţe fără număr, omul a format grupări de stele. Cu puţină imaginaţie, aceste grupări semănau cu nişte animale, cu oameni sau cu lucruri neînsufleţite. Astfel a apărut obiceiul de a considera anumite configuraţii de stele drept constelaţii.

Unele dintre constelaţiile pe care le cunoaştem în prezent au fost stabilite pentru prima oară în Babilonul antic. Printre acestea se numără şi cele 12 constelaţii care reprezintă semnele zodiacului. Aceste constelaţii au jucat — şi mai joacă încă — un rol important în astrologie, care prezice viitorul pe baza presupusei influenţe pe care o au stelele în viaţa omului. Însă Biblia condamnă căutarea unor semne prevestitoare în stele (Deuteronomul 18:10–12). Totuşi închinătorii lui Iehova Dumnezeu erau conştienţi de existenţa constelaţiilor. De exemplu, în cartea biblică Iov se vorbeşte despre Iehova ca fiind cel  care „face Ursa Mare, Orionul şi Pleiadele“. — Iov 9:9.

Numele multor constelaţii pe care le cunoaştem în prezent provin din mitologia greacă. Nume ca Cefeu, Casiopeea, Andromeda şi Hercule pot fi găsite şi pe hărţile stelare moderne.

Hărţile stelare din vechime

În jurul anului 150 e.n., astronomul grec Ptolemeu a realizat un compendiu al tuturor cunoştinţelor astronomice din acea vreme. Acest compendiu, intitulat Almagest, conţinea o listă cu 48 de constelaţii. Hărţile şi atlasele cerului realizate în următoarele secole prezentau în mod obişnuit aceleaşi 48 de constelaţii. De fapt, până în secolul al XVI-lea, numărul constelaţiilor n-a suferit nici o modificare. * Mai târziu au fost adăugate alte 40 de constelaţii, iar, în 1922, Uniunea Internaţională de Astronomie a adoptat oficial lista cu aceste 88 de constelaţii.

În afară de constelaţii, lucrarea lui Ptolemeu cuprindea şi o listă cu peste o mie de stele, fiind furnizate informaţii referitoare la strălucirea şi poziţia acestora pe cer. Ptolemeu nu a dat numai coordonatele cereşti (longitudinea şi latitudinea) pentru a indica poziţia unei stele. El a furnizat multe alte detalii. De exemplu, o stea din constelaţia Ursa Mare era descrisă drept „steaua de la începutul cozii“, iar o cometă era localizată „la stânga genunchiului drept al Andromedei“. Prin urmare, „orice astronom bun trebuia să ştie «anatomia» cerească întocmită de el!“, se spunea într-un manual.

Dar de ce majoritatea constelaţiilor din antichitate se află pe cerul emisferei nordice? Deoarece obiceiul de a considera anumite grupări de stele drept constelaţii îşi are originile în zona Mării Mediterane, unde este vizibil cerul emisferei nordice, explică un uranograf, adică un cartograf al cerului. Doar când omul a început să exploreze cerul emisferei sudice, ceea ce s-a întâmplat mai târziu, au început să fie identificate noi constelaţii. Unele dintre aceste constelaţii mai noi au nume de genul Furnalul Chimic, Ceasul cu Pendul, Microscopul şi Telescopul.

„Cerul înstelat creştin“

În 1627, eruditul german Julius Schiller a publicat un atlas stelar cu titlul Coelum Stellatum Christiannum (Cerul înstelat creştin). El a considerat că sosise timpul să „despăgânească“ cerul. Prin urmare, s-a apucat să scoată personajele păgâne de pe cer şi să le înlocuiască cu personaje din Biblie. Cartea The Mapping of the Heavens (Trasarea hărţii cerului) arată că acesta a repartizat „Noul Testament pentru cerul emisferei nordice şi Vechiul Testament pentru cerul emisferei sudice“. „Emisfera sudică a lui Schiller a fost transformată într-o mulţime de personaje din Vechiul Testament — Iov le ia locul Indianului şi Păunului, iar Centaurul devine Avraam şi Isaac.“ Pe cerul emisferei nordice, „Casiopeea devine Maria Magdalena, Perseu devine Sfântul Pavel, iar cele doisprezece semne zodiacale sunt înlocuite fără probleme cu cei doisprezece apostoli“.

 Doar o constelaţie mică a supravieţuit acestei purificări. Este vorba de Columba (Porumbelul), despre care se presupunea că reprezintă porumbelul trimis de Noe ca să găsească uscatul.

Hărţi în tranziţie

Cu timpul, aspectul hărţilor stelare s-a schimbat. În secolul al XVII-lea, după inventarea telescopului, a fost nevoie de hărţi care să furnizeze date mai exacte în legătură cu poziţia stelelor. În plus, ornamentele sofisticate de care erau pline hărţile anterioare au început să fie mai puţin vizibile, iar în cele din urmă au dispărut. În prezent, majoritatea atlaselor stelare conţin numai stele, roiuri de stele, nebuloase, galaxii şi alte corpuri cereşti care prezintă interes pentru cei ce studiază cerul nopţii.

Pe la mijlocul secolului al XIX-lea au început să apară cataloage cu mai multe date. Unul dintre pionierii în acest domeniu a fost astronomul german Friederich Wilhelm Argelanger. Împreună cu mai mulţi asistenţi, el s-a apucat să întocmească un catalog cu stelele vizibile în emisfera nordică, aceasta fiind o sarcină uriaşă. Cu ajutorul unui telescop, ei au localizat circa 325 000 de stele şi au măsurat poziţia şi intensitatea strălucirii pentru fiecare în parte. Deoarece observatorul unde lucrau se afla în oraşul german Bonn, catalogul a primit numele de Bonner Durchmusterung. El a fost publicat în 1863. După moartea lui Argelander, unul dintre asistenţii săi a continuat proiectul început de astronomul german. El a întocmit o hartă cu stelele vizibile în emisfera sudică şi şi-a publicat lucrarea sub titlul Südliche Bonner Durchmusterung. Ultimul studiu a fost publicat în 1930 la Cordoba, Argentina. Aceste cataloage au rămas valoroase până în zilele noastre.

În prezent şi în viitor

Lucrarea lui Argelander şi cea a continuatorilor săi au fost urmate de cataloage şi mai bune. Însă, în ultimii ani, după apariţia telescoapelor spaţiale, în domeniul trasării hărţilor au început să se realizeze lucruri nemaiauzite până atunci. Cu ajutorul Telescopului Spaţial Hubble, astronomii au întocmit prin compilare un catalog care conţine aproximativ 15 milioane de stele!

O realizare recentă în domeniul trasării hărţii cerului o constituie publicarea altor două cataloage de către Agenţia Spaţială Europeană. Acestea sunt bazate pe observaţiile telescopului spaţial aflat pe satelitul Hipparcos. Exactitatea acestor cataloage este fără precedent. Pe baza lor s-au tipărit noi atlase stelare. Unul dintre acestea este un atlas în trei volume, care conţine o mulţime de informaţii, numit Millennium Star Atlas (Atlasul stelar al mileniului).

Acest titlu s-ar putea să le amintească cititorilor Bibliei de Mileniul, sau Domnia de O Mie de Ani a lui Cristos caracterizată prin pace, despre care vorbeşte Biblia (Apocalipsa 20:4). Atunci, omul va afla cu siguranţă mult mai multe lucruri despre impresionantul Univers, pe care nici chiar cele mai mari atlase astronomice de azi nu-l pot reprezenta decât în mică parte.

[Note de subsol]

[Legenda ilustraţiei de la pagina 25]

Hartă stelară a lui Apian, 1540

[Provenienţa ilustraţiei]

Prin amabilitatea British Library (Maps C.6.d.5.: Apian’s Star Chart)

[Legenda ilustraţiei de la pagina 26]

Cerul emisferei sudice reprezentat pe o hartă din secolul al XIX-lea

[Provenienţa ilustraţiei]

© 1998 Visual Language

[Legenda ilustraţiei de la pagina 27]

Constelaţia Orion, cum apare ea pe o hartă stelară actuală

[Provenienţa fotografiei de la paginile 25–27]

Fundalul de la paginile 25–27: prin amabilitatea ROE/Anglo-Australian Observatory, fotografie de David Malin