Belize

UN GIUVAER tropical adăpostit de Peninsula Yucatán şi mărginit de Mexic, Guatemala şi Marea Caraibilor a ajuns să poarte denumirea de Belize. Această ţară micuţă, cunoscută în trecut ca Hondurasul Britanic, găzduieşte o diversitate de culturi, limbi, obiceiuri, preparate culinare şi confesiuni religioase.

Spre deosebire de celelalte ţări din America Centrală, Belize este o ţară cu o populaţie relativ mică, având aproximativ 300 000 de locuitori. În luxuriantele ei păduri tropicale vieţuiesc păsări şi animale superbe, printre care şi jaguarul, un animal rar văzut. Tot aici se găsesc numeroase vestigii ale anticei civilizaţii Maya. La acestea se adaugă munţi maiestuoşi, înfrumuseţaţi de palmieri impunători şi de cascade tumultuoase. O caracteristică a acestui ţinut este imensul lui şirag de peşteri, unele fiind legate între ele de râuri limpezi, şerpuitoare. Reciful-barieră din Belize, ce se întinde de-a lungul litoralului, prezintă o varietate impresionantă de corali, având din loc în loc insule mici, joase, cu plaje albe, străjuite de cocotieri.

PAGINI DIN ISTORIA TIMPURIE

Cei mai vechi locuitori ai Belizelor sunt indienii arawak şi carib, care au emigrat din America de Sud. Cu secole înainte ca europenii să debarce pe teritoriul aşa-numitei Lumi Noi, se credea că Belize era nucleul civilizaţiei Maya, cu înfloritoarele ei centre de ceremonii şi temple măreţe.

Nu există prea multe documente cu privire la eforturile timpurii depuse de europeni în vederea  colonizării Belizelor. Se ştie însă că tentativele Spaniei de a supune populaţia maya au eşuat. În 1638, pe coasta Belizelor s-a stabilit o comunitate de piraţi britanici. Iar la mijlocul secolului al XVII-lea, se formaseră deja centre pentru exploatarea lemnului de băcan, din care se extrăgea un colorant natural preţios.

Britanicii au adus în ţară sclavi, cumpăraţi atât de la târgurile din Jamaica şi Statele Unite, cât şi direct din Africa. Aceştia erau folosiţi la tăierea lemnului de băcan şi de mahon. Deşi în industria lemnului vechilii înarmaţi cu un bici nu erau atât de des întâlniţi ca în alte regiuni din Americi, sclavii duceau o viaţă de mizerie, fiind trataţi inuman. În aceste împrejurări mulţi sclavi se revoltau, îşi puneau capăt zilelor ori fugeau şi formau comunităţi independente în interiorul ţării. În 1862, Belize a fost proclamată colonie britanică, iar în 1981 şi-a dobândit independenţa. a

SEMINŢELE ADEVĂRULUI PRIND RĂDĂCINI

Unul dintre primii Martori (numiţi pe atunci Studenţi în Biblie) sosiţi în Belize, a fost James Gordon, care s-a botezat în 1918 în Jamaica. În 1923, acest tânăr firav, cu voce blândă s-a mutat din Jamaica în Belize. El s-a stabilit într-un sat maya, izolat, numit Bomba, unde şi-a întemeiat o familie. Deşi era departe de colaboratorii săi creştini, a început să le predice vestea bună prietenilor şi vecinilor.

Însă cum a pătruns vestea bună în celelalte zone ale acestei colonii britanice? În 1931, Freida Johnson din Statele Unite, o femeie scundă, având aproximativ 58 de ani, a început să predice în unele locuri din  America Centrală. Ea călătorea singură, uneori cu calul şi predica în oraşe, sate şi pe plantaţiile răzleţe de bananieri de pe coasta Oceanului Atlantic.

În 1933, când a sosit în oraşul Belize, Freida a închiriat o cămăruţă la doamna Beeks. În fiecare dimineaţă, gazda auzea cum Freida, înainte de a pleca de-acasă, citea din Biblie şi intona o cântare. Zelul neobosit al Freidei nu a trecut neobservat. Ea nu se oprea pentru a se odihni după-amiaza, aşa cum făceau cei mai mulţi locuitori de la tropice. În cele şase luni de şedere în ţară, Freida i-a stârnit interesul pentru adevăr unui brutar jamaican pe nume Thaddius Hodgeson. Deşi predica mai ales în oraşul Belize, ea mergea şi în câteva zone rurale. Astfel, în Bomba, l-a întâlnit pe James Gordon. Activitatea excelentă a Freidei le-a dat posibilitatea şi altor persoane care-i împărtăşeau convingerile să se cunoască şi să se întrunească împreună.

MAI MULŢI OAMENI SUNT AJUTAŢI SĂ CUNOASCĂ ADEVĂRUL

Deşi la vremea aceea comunicarea se realiza cu dificultate, James şi Thaddius au păstrat legătura, chiar dacă fiecare continua să predice în zona în care locuia. În 1934, Thaddius a scris la sediul mondial din Brooklyn, solicitând un fonograf şi discuri pe care erau înregistrate cuvântări biblice.

În serile de sâmbătă, în micul parc din faţa clădirii tribunalului, Thaddius punea la fonograf cuvântări. Parcul acesta fusese folosit de garnizoana locală drept teren de exerciţii, fiind cunoscut sub denumirea de „Câmpul de luptă“. Şi chiar a devenit un câmp de luptă! Într-o parte a parcului, Thaddius punea cuvântări ţinute de fratele Rutherford, iar în cealaltă parte, fanfara Armatei Salvării cânta pe fondul bubuiturilor  unei tobe uriaşe, lovite de Beaumont Boman. În scurtă vreme însă, Beaumont a reacţionat favorabil la mesajul despre Regat şi a trecut de partea lui Thaddius. „Îi mulţumesc din inimă lui Iehova, Dumnezeul meu, că m-a ajutat să scap de toba aia!“, a spus Beaumont.

Un alt loc propice depunerii de mărturie era un teren micuţ, situat în faţa unei pieţe numite Parcul Catârului. Acolo poposeau şaretele trase de catâri care transportau mărfuri în oraş şi în împrejurimi. Thaddius venea deseori în acest loc şi ţinea cuvântări pline de entuziasm. Era un bărbat chipeş, înalt şi cu ten ciocolatiu. Deşi bisericile creştinătăţii au încercat să-i ţină pe belizienii care iubeau Biblia sub autoritatea lor, multe persoane sincere au reacţionat favorabil la vestea bună, între care şi James Hyatt şi Arthur Randall, originari din Jamaica.

În partea de nord a oraşului Belize, Thaddius a început să ţină întruniri în brutăria sa. Pentru aceasta, el dădea la o parte tejgheaua şi improviza bănci, aşezând nişte scânduri pe scaune. În partea de sud a oraşului, întrunirile se ţineau în casa Corei Brown. Şi Nora Fayad îşi aminteşte că, în copilăria ei, cei câţiva Martori din zonă obişnuiau să se întrunească în curtea lui Arthur Randall, lângă casa ei.

REZULTATE ÎN URMA PREDICĂRII ENERGICE

Primii Martori belizieni erau cunoscuţi ca predicatori neobosiţi ai veştii bune. De exemplu, James (Jimsie) Jenkins, deşi orb, străbătea oraşul Belize în lung şi-n lat, ajutându-se de un baston. Molly Tillet spune că de la două străzi depărtare se auzea cum fratele Jenkins depunea mărturie în piaţă! James a rămas în amintirea celorlalţi şi datorită modului atent în care asculta la întruniri: stătea uşor înclinat în faţă, sprijinindu- se de baston, ca să nu piardă niciun cuvânt. El memorase multe versete biblice, pe care le folosea în lucrarea de predicare.

James Gordon, în schimb, era cunoscut în satele învecinate cu Bomba pentru că le predica tuturor celor pe care îi întâlnea. El obişnuia să ţină într-o mână geamantanul din lemn de mahon în care avea literatură, iar în cealaltă, un fonograf. În fiecare duminică, înainte de revărsatul zorilor, el urca în canoea sa scobită într-un buştean şi vâslea în amonte; apoi toată ziua mergea pe jos kilometri întregi, străbătând teritoriul. La sfârşitul zilei, în lumina palidă a serii, el putea fi văzut urcând cu greu pe poteca dinspre râu. După cină, James studia Biblia cu cei şase copii ai săi până când, biruit de oboseală, nu mai era în stare să ţină cartea în mână.

Pe atunci, soţia fratelui Gordon nu era Martoră. Într-o zi, când el era plecat, ea a ars o mare parte din literatura biblică. La întoarcere, James a văzut ce făcuse, dar şi-a păstrat calmul. Cu o voce fermă, i-a spus doar atât: „Niciodată să nu mai faci asta!“. Copiii lui au rămas impresionaţi de stăpânirea de sine dovedită de tatăl lor, întrucât ştiau ce durere îi pricinuise această pierdere.

ATRAŞI DE SPIRITUL LUI IEHOVA

Într-o duminică dimineaţă, James i-a depus mărturie unei anglicane devotate pe nume Derrine Lightburn, care a acceptat cartea Harpa lui Dumnezeu. Întrucât nu auzise tot ce-i spusese bărbatul cu voce blândă, ea dorea să afle despre ce vorbea el. Mai târziu, în timp ce se afla în vizită la mătuşa ei, Alphonsena Robateau, în oraşul Belize, un bărbat s-a oprit la poartă şi a cerut permisiunea să intre în curte.

 „Seamănă leit cu bărbatul care mi-a adus cartea aceea frumoasă despre care ţi-am povestit“, i-a spus Derrine mătuşii ei.

Dar bărbatul nu era James Gordon, ci James Hyatt. El le-a pus celor două femei să asculte o cuvântare la fonograf şi i-a oferit Alphonsenei cartea Harpa lui Dumnezeu. Deşi participau activ la viaţa politică, Alphonsena şi sora ei, Octabelle Flowers, erau în căutarea adevărului. Ceea ce a aflat Alphonsena atunci a îndemnat-o să-i spună Octabellei: „Ştii, un bărbat a venit la mine acasă şi mi-a vorbit despre Regatul lui Dumnezeu. Cred că tocmai asta căutăm noi!“. Octabelle a făcut tot posibilul să fie prezentă când fratele a revenit. Alphonsena, Octabelle şi Derrine au acceptat adevărul şi s-au botezat în 1941.

Întrucât Alphonsena şi Octabelle îşi pierduseră recent mama, sora lor mai mică Amybelle Allen se ruga lui Dumnezeu ca să moară şi ea şi să meargă la cer, pentru a fi împreună cu mama ei. Octabelle a invitat-o să audieze cuvântarea: „Unde sunt morţii?“. Amybelle a acceptat invitaţia şi nu a mai lipsit de la nicio întrunire.

„Acele persoane au ajuns să fie atrase de spiritul lui Iehova în urma simplului fapt că citeau publicaţiile şi  mergeau la întruniri“, spune Olga Knight, fiica Derrinei. „Erau atât de entuziasmate de adevăr, încât au început imediat să le spună şi altora ce învăţau.“

De exemplu, Herman Lightburn, tatăl Olgăi, a acceptat adevărul după ce a citit cartea Copiii, în timp ce era internat la spital. El era atât de entuziasmat de ceea ce învăţa, încât, în fiecare vineri, închiria un camion ca să predice împreună cu micul grup de vestitori în satele vecine. De asemenea, el a predicat mult în zona rurală a oraşului Black Creek, unde avea o fermă.

Olga îşi aminteşte: „Părinţii mei au predicat de-a lungul fluviului Belize, iar oamenii veneau pe înserate cu lanterne pentru a-i asculta. Când mergeam în vacanţă la fermă, luam în fiecare dimineaţă caii tatălui meu şi porneam în şir indian împreună cu părinţii, cu mătuşa Amybelle şi cu fiica ei, Molly Tillet, pe poteca spre Crooked Tree. Acolo, în timp ce caii păşteau în voie, noi studiam Biblia cu persoanele interesate. Astfel, unele dintre familiile cu care am studiat au venit la adevăr“.

Primii vestitori din oraşul Belize s-au botezat în 1941, în apele Mării Caraibilor. Printre aceştia s-a numărat şi George Longsworth, care a început  pionieratul în acel an şi a continuat până în 1967, când s-a stins din viaţă, la vârsta de 87 de ani. Călătorind mulţi kilometri călare, el a depus mărturie îndeosebi în oraşele şi în satele din interiorul ţării, în teritorii noi. Zelul fierbinte manifestat de George în lucrarea de predicare, precum şi faptul că participa cu regularitate la întruniri, erau o sursă de încurajare pentru cei noi. Iehova îi atrăgea pe cei sinceri în organizaţia sa într-un mod impresionant prin intermediul acestor slujitori loiali şi plini de zel.

SOSESC PRIMII MISIONARI

În 5 octombrie 1945, au sosit Elmer Ihrig şi Charles Heyen, care absolviseră prima clasă a Şcolii Galaad. Însă, doar cu o zi înainte, un uragan a lovit o zonă aflată la aproximativ 160 de kilometri sud de oraşul Belize. Întrucât drumul de 16 kilometri, care lega aeroportul de oraş, a fost acoperit de ape, cei doi misionari au fost transportaţi cu camioane ale armatei. Thaddius Hodgeson a aşezat bolţari şi lăzi de lemn în faţa casei sale, pentru ca misionarii să intre în casă fără să se ude.

 Fraţii din Belize au aşteptat cu nerăbdare venirea primilor misionari. James Gordon, León Requeña şi Rafael Medina au fost dispuşi să vină din nordul ţării până în oraşul Belize ca să-i întâlnească pe noii misionari — o călătorie dificilă pentru timpul acela! „Nu era nicio şosea care să lege nordul ţării de oraşul Belize“, explică Ismael Medina, nepotul lui Rafael. „Existau doar aşa-numitele picados, sau drumuri pline de şanţuri pe care treceau şaretele trase de catâri. Întrucât pe acest drum nu existau case, fraţii erau nevoiţi după lăsarea întunericului să-şi facă un culcuş lângă drum, chiar dacă zona era împânzită de şerpi. După ce s-au întâlnit cu misionarii şi au primit instrucţiuni şi literatură, fraţii s-au întors acasă. Asta însemna alte câteva zile de mers pe jos!“

Misionarii au fost prezentaţi în public în Parcul Catârului într-un mod foarte neobişnuit. James Hyatt şi-a început discursul cu un comentariu critic la adresa preoţilor, condamnându-i pentru învăţăturile false pe care le predau. Din această cauză, unii dintre cei prezenţi i-au împroşcat cu vulgarităţi. La sfârşitul cuvântării, el a arătat brusc spre cei doi misionari şi a spus: „Pe aceştia doi îi dau pe mâna voastră!“. Şi asta este tot ce a aflat publicul atunci despre cei doi fraţi!

Da, pe cât de fierbinte era iubirea acelor fraţi pentru Iehova şi pentru adevărul biblic, pe atât de mare era aversiunea lor faţă de învăţăturile religiei false! Dar, era clar că şi preţioasa experienţă a misionarilor avea să le fie de un real folos vestitorilor entuziaşti, ajutându-i să devină predicatori mai eficienţi.

Când cei doi misionari şi-au început activitatea, oraşul Belize avea circa 26 700 de locuitori. Terenul pe care s-a construit oraşul fusese înălţat cu aproximativ 30 de centimetri deasupra nivelului mării şi avea  o canalizare defectuoasă. În plus, clima era foarte caldă şi umedă. Casele nu aveau sistem de alimentare cu apă, dar aproape în fiecare curte exista un butoi mare din lemn, folosit pentru colectarea apei de ploaie pe parcursul sezonului ploios. Uneori însă ploua torenţial, aşa cum s-a întâmplat în 1931, când un uragan a distrus oraşul şi a luat viaţa a peste 2 000 de oameni.

PROGRES ÎN POFIDA RESTRICŢIILOR

Deşi activitatea Martorilor lui Iehova din Belize nu a fost niciodată interzisă, pe parcursul celui de-al Doilea Război Mondial guvernul a interzis pentru o anumită perioadă publicaţiile noastre. Însă această interdicţie a fost ridicată cu puţin timp înainte de sosirea misionarilor.

Totuşi, referindu-se la activitatea celor doi misionari din Belize, Turnul de veghe din 15 iulie 1946 menţiona: „Un preot romano-catolic din ţară se străduieşte din răsputeri să obţină interzicerea publicaţiilor care vin prin poştă. Clerul romano-catolic este iritat de prezenţa acestor doi misionari ai Martorilor lui Iehova; iar un preot american de origine irlandeză . . . s-a arătat indignat că guvernul colonial britanic le-a permis să intre în ţară. . . . Cei doi [misionari americani] i-au reamintit preotului că şi el afirma că este american şi că, potrivit statisticilor din penitenciarele americane, Biserica Romano-Catolică nu fusese în stare să-i ajute pe locuitorii Statelor Unite să păstreze norme morale înalte. Ruşinat, preotul a plecat în grabă“.

Prima consemnare exactă despre activitatea vestitorilor din Belize datează din 1944, când au dat raport şapte vestitori. Pentru a depune mărturie cât mai eficient, vestitorii au început să folosească în lucrarea din casă în casă fişe de mărturie. Iar la un an după venirea  misionarilor, numărul vestitorilor crescuse, ajungând la 16.

În 1946, Nathan Knorr şi Frederick Franz, de la sediul mondial, au vizitat ţara şi au înfiinţat un birou de filială. Într-o cuvântare, fratele Knorr a subliniat importanţa unei bune organizări, explicând că activitatea de predicare trebuia raportată pe formularele puse la dispoziţie. Fratele Franz a îndemnat congregaţia să manifeste milă, continuând să predice mesajul despre Regat. La sfârşitul săptămânii, în faţa unui auditoriu format din 102 persoane, dintre care multe erau interesate de adevăr, fratele Knorr a explicat motivul pentru care acestea trebuiau să se bucure că erau alături de poporul lui Iehova. El le-a invitat să studieze Biblia cu regularitate împreună cu Martorii.

În 1946, au sosit în Belize Charles şi Annie Ruth Parrish, precum şi Cordis şi Mildred Sorrell. În 1948, li s-au alăturat Truman Brubaker şi Charles şi Florence Homolka. Ei au fost primiţi cu căldură întrucât era mult de lucru.

SUNT MULTE DE FĂCUT

„Pe atunci exista o singură congregaţie, mică; în districtele mai îndepărtate nu erau congregaţii“, a scris Elmer Ihrig. „Mergeam cu regularitate în aceste locuri şi stăteam câte două săptămâni; semănam sămânţa adevărului, oferind cărţi, făcând  abonamente şi ţinând cuvântări.“ În primul an, Charles Heyen mergea cu camionul până la Orange Walk, unde lucra teritoriul şi îi încuraja pe fraţi să ţină întruniri cu regularitate.

Singurul mijloc de transport cu care se putea ajunge în oraşele situate la sud era barca. Pentru a extinde lucrarea de predicare în teritorii noi, Elmer şi Charles au călătorit cu barca Heron H până la oraşele de coastă Stann Creek (în prezent Dangriga) şi Punta Gorda, oraşe cu populaţie garifuna. Pe atunci, călătoria cu barca de la oraşul Belize la Punta Gorda dura 30 de ore. Elmer a făcut această călătorie, apoi a ţinut o cuvântare în faţa unui grup de 20 de persoane care se adunaseră în holul hotelului la care stătea.

Olga Knight îşi aminteşte că Elmer îi însoţea familia până într-un sat izolat, numit Crooked Tree, unde tatăl ei conducea întruniri pe malul râului străjuit de copaci. Fraţii locali au fost recunoscători pentru munca grea şi atitudinea umilă a misionarilor.

În 1948, în oraşul Belize activau în medie 38 de vestitori, iar în zonele din apropiere s-au format alte patru congregaţii. Acestea erau congregaţii mici, alcătuite din câţiva vestitori ce locuiau în orăşele de provincie. Printre aceştia se numărau familia Lightburn din  Black Creek, familia Gordon din Bomba, familiile Aldana şi Hume din Santana şi fraţii Requeña şi Medina din Orange Walk. Aşa cum fuseseră încurajaţi, misionarii şi pionierii speciali depuneau mărturie îndeosebi în oraşul Belize. Iehova le-a binecuvântat eforturile sârguincioase, astfel că un număr tot mai mare de persoane sincere deveneau slujitori ai lui Iehova.

Următoarea vizită a fratelui Knorr, în decembrie 1949, a fost deosebit de oportună şi încurajatoare. El a petrecut o seară alături de misionari, vorbindu-le despre dificultăţile misionariatului. Mulţi vestitori noi doreau să-i slujească lui Iehova, însă nu considerau necesar să-şi dedice viaţa lui Dumnezeu şi să se boteze. Fratele Knorr le-a amintit misionarilor că trebuiau să manifeste răbdare, perseverenţă şi iubire faţă de oameni. Totodată, le-a amintit că obţinuseră deja rezultate frumoase în lucrare.

MISIONARILOR LI SE INTERZICE INTRAREA ÎN ŢARĂ

În 1957, fraţii au observat că statul supraveghea îndeaproape activitatea Martorilor lui Iehova din Belize. De exemplu, la prezentarea unuia dintre filmele Societăţii în Orange Walk, un poliţist i-a întrebat pe fraţii de la filială când au venit şi când aveau să plece. El le-a spus că aceste informaţii erau necesare pentru un raport cerut de şeful poliţiei, subliniind că la un congres ţinut nu demult fusese prezent şi un poliţist în civil care întocmise un raport asemănător.

Între 1951 şi 1957, alţi zece misionari au primit permisiunea de a intra în ţară. În mod surprinzător, în iunie 1957, fraţii au primit o scrisoare de la Poliţie şi de la Biroul pentru Imigrări care conţinea următoarea precizare: „Guvernul Hondurasului Britanic [în prezent Belize] a luat hotărârea, ce intră în vigoare imediat, ca  niciunui pastor al Societăţii dumneavoastră să nu i se mai permită să intre pe teritoriul Hondurasului Britanic“. Fraţii au cerut o audienţă la guvernator pentru a afla motivul acestei decizii, dar cererea le-a fost respinsă.

Deşi nici altor confesiuni religioase nu li s-a permis să aducă noi misionari, li s-a dat dreptul să-i înlocuiască pe cei care plecau. Această măsură însă nu li s-a aplicat şi Martorilor lui Iehova, care aveau nevoie să înlocuiască doi misionari. În 1960, fraţii le-au scris atât autorităţilor din Belize, cât şi celor de la Londra, subliniind faptul că nu solicitau noi misionari, ci doar înlocuitori.

Răspunsul a fost scurt şi concis: „Guvernatorul a luat hotărârea definitivă de a nu permite accesul niciunui alt misionar al Societăţii Watch Tower pe teritoriul Hondurasului Britanic“.

Când fraţii au cerut o audienţă, li s-a spus: „În 1957 guvernatorul a luat hotărârea definitivă de a nu permite accesul niciunui alt misionar al Societăţii dumneavoastră pe teritoriul Hondurasului Britanic; în aceste condiţii, Excelenţa Sa consideră lipsit de sens să mai discute cu dumneavoastră pe această temă“. Se părea că situaţia era fără ieşire.

În cele din urmă, în octombrie 1961, după aproape cinci ani de insistenţe, filiala a primit o scrisoare de la Secretariatul de Stat din Belize, în care se spunea: „Doresc să vă aduc la cunoştinţă că Guvernul Hondurasului Britanic a luat în considerare ultimele cereri depuse de dumneavoastră şi a decis ca, pentru moment, să le permită misionarilor străini să intre în ţară ca înlocuitori ai misionarilor care sunt aici“. Astfel, în 1962, Martin şi Alice Thompson din Jamaica au putut să intre în ţară ca misionari.

 ACTIVITATE FĂRĂ PIEDICI

Era clar că împotrivitorii încercaseră să încetinească lucrarea noastră, dar au şi reuşit? Raportul pe anul de serviciu 1957 a evidenţiat un număr record de 176 de vestitori care activau în şapte congregaţii. La vremea aceea, Belize avea 75 000 de locuitori, ceea ce însemna 1 vestitor la 400 de persoane. În raportul pe anul de serviciu 1961, numărul de vestitori a fost de 236, adică o proporţie de 1 vestitor la 383 de persoane, ceea ce însemna o creştere de 34%! Promisiunea făcută de Iehova poporului său a devenit realitate: „Nicio armă pregătită împotriva ta nu va reuşi şi orice limbă care se va ridica împotriva ta la judecată o vei condamna“ (Is. 54:17). Lucrarea de predicare a continuat fără obstacole.

Mulţi dintre cei care studiau Biblia trăiau în concubinaj, iar unii avuseseră mai mulţi parteneri. Dar, când au aflat înaltele norme morale ale lui Iehova, au făcut schimbări mari şi eforturi pe plan financiar pentru a-şi legaliza căsătoria. Unii dintre ei aveau peste 80 de ani.

ESTE NEVOIE DE O NOUĂ SALĂ A REGATULUI

În decembrie 1949, fraţii au plătit anticipat Liberty Hall, din oraşul Belize, pentru a putea ţine, în ianuarie 1950, o serie de patru cuvântări speciale. Cu o zi înainte de ultima cuvântare, s-a anunţat la radio că sala avea să fie folosită a doua zi pentru funeraliile unei personalităţi marcante. Deşi fraţii au luat legătura de câteva ori cu proprietarii sălii, cuvântarea specială a fost întreruptă de un grup de persoane, care au intrat în sală şi au început, cu mult zgomot, să facă pregătiri pentru înmormântare. În cele din urmă, fraţii au fost nevoiţi să solicite intervenţia poliţiei. Era limpede că  fraţii aveau nevoie de o Sală a Regatului proprie. Singurele săli care puteau fi închiriate erau folosite drept cluburi şi săli de dans, dar chiria era foarte mare.

Donald Snider, pe atunci coordonatorul filialei, a scris: „Duminica trecută, la studiul Turnului de veghe au asistat 174 de persoane. Întrucât sala nu are atâtea locuri, unele persoane au trebuit să stea în picioare. Din cauza aglomeraţiei, în sală a fost foarte cald“. Biroul de filială şi casa de misionari au fost mutate de câteva ori în spaţii închiriate.

În septembrie 1958, au început lucrările de construcţie la o clădire cu etaj. Parterul cuprindea un mic birou de filială şi casa de misionari, iar etajul găzduia o sală de conferinţe. Construcţia a fost încheiată în 1959. În sfârşit, congregaţia din oraşul Belize se putea întruni în propria Sală a Regatului!

CREŞTERE ÎN TERITORIUL DE LIMBĂ SPANIOLĂ

Unul dintre cele mai productive teritorii din Belize a fost cel de limbă spaniolă. Aici poporul lui Iehova a înregistrat o importantă creştere spirituală. Deşi în 1949 existau câteva zone în care se vorbea limba spaniolă, niciun misionar nu vorbea pe atunci această limbă. Mai târziu însă au sosit câţiva misionari care vorbeau spaniola. Unul dintre ei a fost Leslie Pitcher, care a sosit în Belize în 1955. El a fost repartizat în Benque Viejo, un oraş cu populaţie de limbă spaniolă, situat în vestul ţării, aproape de graniţa cu Guatemala. Când a sosit acolo, unii localnici deja îl aşteptau. Cum aşa?

În urmă cu aproximativ un an, în oraşul San Benito, aflat spre vest, în Guatemala, Natalia Contreras învăţase adevărul şi se botezase. Ea a trecut graniţa în Belize pentru a le predica rudelor ei, care locuiau  în Benque Viejo. Când Natalia i-a vorbit lui Serviliano Contreras despre închinarea la idoli, el a fost foarte atent la argumentele biblice pe care ea i le-a adus şi a acceptat adevărul. El a fost un Martor fidel până la moartea sa, survenită în 1998, la vârsta de 101 ani. Mulţi dintre copiii şi nepoţii săi sunt Martori. Teritoriul în care trebuia să predice micul grup de vestitori din Benque Viejo în acea perioadă ajungea până dincolo de graniţa cu Guatemala, în oraşul Melchor de Mencos, unde acest grup ţinea întruniri. Cu timpul, în acest oraş s-a format o congregaţie, iar cea din Benque Viejo a rămas cunoscută pentru zelul de care au dat dovadă membrii ei.

Începând din 1956, unele părţi din programul congreselor de district şi de circumscripţie au fost prezentate în spaniolă. Însă primul congres de circumscripţie prezentat în întregime în spaniolă s-a ţinut abia în februarie 1968, la Sala Regatului din Orange Walk. La acest congres au asistat 85 de persoane, dintre care 4 s-au botezat.

Marcelo Dominguez şi Rafael Medina, vorbitori de limbă spaniolă, împreună cu alţi fraţi care vorbeau  spaniola, precum Dionisio şi Catalina Tek, au participat cu regularitate la întrunirile ţinute în engleză, chiar dacă nu înţelegeau prea bine limba. În Orange Walk s-a format abia în octombrie 1964 o congregaţie de limbă spaniolă, alcătuită din 20 de vestitori care până atunci se asociaseră cu congregaţia de limbă engleză.

Pe parcursul anilor 1980, ţările vecine El Salvador şi Guatemala au fost răvăşite de războaie civile, ceea ce i-a determinat pe mulţi să se refugieze în Belize. Printre refugiaţi erau şi familii de Martori de limbă spaniolă, inclusiv bătrâni de congregaţie, slujitori auxiliari şi pionieri. Aceştia, împreună cu misionarii veniţi din ţări în care se vorbeşte spaniola au contribuit la extinderea teritoriului de limbă spaniolă.

„CREŞTINII ADEVĂRAŢI PREDICĂ DIN CASĂ ÎN CASĂ“

La uşa Margaritei Salazar au bătut într-o zi două necunoscute, care au întrebat: „Cunoaşteţi o Martoră a lui Iehova care se numeşte Margarita Salazar?“. Vizitatoarele, o tânără de 23 de ani pe nume Teófila Mai, împreună cu mama ei, erau din August Pine Ridge, un sat situat la 34 de kilometri sud-vest de Orange Walk. Care era motivul pentru care o căutau pe Margarita?

Teófila a spus: „În urmă cu aproximativ un an, fiul meu de nouă luni a fost foarte bolnav. De aceea, l-am dus în satul Botes pentru a-l pune sub protecţia sfintei fecioare Santa Clara. În timpul călătoriei cu camionul stăteam pe scaunul din faţă, iar şoferul, care era de prin părţile noastre, a început să-mi depună mărturie. După ce m-a întrebat de ce-mi duceam copilaşul la Botes, mi-a spus că Biblia nu aprobă închinarea la imagini. Mi s-a părut foarte interesant ce-mi spunea el. Pe parcursul călătoriei, şoferul mi-a împărtăşit şi alte adevăruri  biblice pe care le învăţase de la Martorii lui Iehova“.

„Cu altă ocazie“, continuă Teófila, „şoferul camionului mi-a spus că adevăraţii creştini predică din casă în casă. El mi-a explicat că Martorii lui Iehova fac acest lucru şi că le citesc oamenilor versete biblice precum Ţefania 1:14 şi 2:2, 3. Mi-am luat deci fiul de mână şi bebeluşul în braţe şi am mers din casă în casă prin  August Pine Ridge ca să le citesc aceste versete vecinilor mei. Ulterior, bărbatul mi-a spus că, dacă doream cu sinceritate să cunosc adevărul, trebuia să studiez Biblia cu Martorii lui Iehova. El mi-a vorbit despre familia Salazar şi mi-a explicat unde îi puteam găsi în Orange Walk. Nu fusesem niciodată în Orange Walk, aşa că am luat-o pe mama şi am pornit să-i căutăm“.

Şi Margarita îşi aduce aminte de ziua în care Teófila şi mama ei au vizitat-o pentru prima dată. Ea spune: „Au pus o mulţime de întrebări din Biblie şi am avut o discuţie lungă. Ele doreau să ştie dacă era adevărat că Martorii lui Iehova îi ajută pe oameni să înţeleagă Biblia, indiferent cât de mult ar trebui să călătorească pentru a studia cu ei. Le-am asigurat că aşa stăteau lucrurile şi le-am promis că vom merge şi în satul lor din două în două săptămâni pentru a studia Biblia cu ele“.

Când Margarita şi soţul ei, Ramón, au ajuns în August Pine Ridge, Teófila invitase încă şase membri ai familiei ei la studiul biblic. După aceea, şi alţi pionieri din Orange Walk au început să vină cu regularitate împreună cu familia Salazar, parcurgând cei 34 de kilometri de drum îngust, neasfaltat şi accidentat. În timp ce Margarita şi Ramón studiau Biblia cu familia Teófilei, pionierii depuneau mărturie în sat. Deseori Amybelle Allen rămânea în sat şi peste noapte ca să poată conduce studii biblice. În 1972, după numai 5 luni de la începerea studiului biblic, Teófila s-a botezat. În 1980, în August Pine Ridge s-a format o congregaţie. De-a lungul anilor, 37 de membri ai familiei Teófilei au îmbrăţişat adevărul.

 ‘CĂLĂTORIILE ÎN REGIUNILE CU TUFIŞURI’ DAU ROADE

În oraşul Belize şi în alte oraşe mari se depunea o mărturie temeinică, dar teritoriile rurale nu erau parcurse cu regularitate. Cei dintâi misionari veniţi aici ajungeau la oraşele din sud cu barca, însă, ulterior, s-a construit o şosea care a legat districtele sudice Stann Creek şi Toledo de restul ţării. Începând din 1971, filiala a organizat campanii anuale de predicare numite „călătorii în regiunile cu tufişuri“, pentru a ajunge cu vestea bună despre Regat la triburile maya care vorbesc limbile mopan şi kekchi, triburi aflate în inima pădurii tropicale.

Cu ajutorul unor vehicule închiriate, dar şi cu piroga, fraţii şi surorile au reuşit să ajungă în satele şi în oraşele situate între Dangriga şi Punta Gorda, dar şi mai departe, spre sud, până la Barranco, lângă graniţa cu Guatemala. Uneori, un grup de fraţi călătorea cu microbuzul, fiind însoţiţi de doi sau patru motociclişti. În fiecare seară ei se opreau într-un sat. Pe timpul zilei predicau în sat, iar cei cu motociclete porneau câte doi pe cărările care duceau la fermele izolate.

În împrejurimile oraşului Punta Gorda, fraţii mergeau pe jos dintr-un sat în altul cu rucsacul în spate. Deseori, înainte de a le predica sătenilor, ei trebuiau să se prezinte la alcalde (conducătorul satului) în cabildo, locul în care se întruneau bătrânii satului.

Iată ce relatează misionarul Reiner Thompson: „Fraţii au ajuns într-un sat tocmai când bărbaţii erau adunaţi în cabildo şi discutau despre recoltarea porumbului. După ce au terminat întrunirea, bătrânii satului le-au cerut fraţilor să le cânte o cântare a Regatului. Fraţii însă erau obosiţi şi flămânzi şi nu aveau nicio carte de cântări la ei“. Fratele Thompson  continuă: „Ei au cântat din toată inima, spre delectarea celor prezenţi“. Cu timpul, s-a format o congregaţie în Mango Creek, iar, mai târziu, altă congregaţie în San Antonio, una dintre cele mai importante aşezări maya.

„Uneori, pentru a ne respecta planificarea, ne deplasam noaptea de la un sat la altul“, spune Santiago Sosa. „Am învăţat să mergem pe mijlocul drumului, unul în spatele celuilalt, pentru că tufişurile de pe margine erau pline de şerpi. În plus, am învăţat cum să obţinem apă din plante când ni se terminau rezervele de apă.“

Pentru a predica în diferite părţi ale satului, grupul se despărţea câteodată în grupuri mai mici, alcătuite din două sau patru persoane. Apoi, seara, membrii grupului se reuneau. Doi dintre ei stăteau să pregătească cina. „Asta putea fi o catastrofă, deoarece unii chiar nu ştiau să gătească!“, povesteşte Santiago râzând pe înfundate. „Îmi amintesc că odată m-am uitat la mâncare şi am întrebat: «Ce-i asta?». Bucătarul a răspuns: «Ăă, păi, nu prea ştiu, dar e mâncare!». Dacă nici bucătarul nu ştia ce pregătise, ne-am gândit că ar fi mai înţelept să testăm mâncarea pe un câine vagabond costeliv. Însă, nici câinele acela hămesit nu s-a atins de ea!“

VORBITORI DE LIMBĂ KEKCHI ACCEPTĂ ADEVĂRUL

Rodolfo Cocom şi soţia lui, Ofelia, s-au mutat din Corozal în Crique Sarco, un sat cu populaţie kekchi, aflat în extremitatea sudică a ţării. Ofelia crescuse în acest sat, în care Martorii veneau o dată pe an, cu ocazia ‘călătoriilor în regiunile cu tufişuri’. Când avea 14 ani, Ofelia a găsit sub un portocal cartea Adevărul care conduce la viaţă eternă şi a început să o citească. Dorea să afle mai multe. Dorinţa ei s-a împlinit abia după  ce s-a căsătorit şi s-a mutat în Corozal. Atât ea, cât şi soţul ei, Rodolfo, au început să studieze Biblia cu doi pionieri speciali, Marcial şi Manuela Kay.

În 1981, când s-au mutat în Crique Sarco, soţii Cocom au dorit să ia legătura cu Martorii. Pentru aceasta, Rodolfo a mers până la Punta Gorda. El a călătorit mai bine de şase ore, mergând pe jos şi cu barca atât pe râu, cât şi pe mare. Ajuns acolo, l-a întâlnit pe Donald Niebrugge, care era pionier. Acesta a stabilit să studieze cu familia Cocom prin scrisori. Totuşi, exista un inconvenient: Crique Sarco nu avea oficiu poştal.

Donald povesteşte: „M-am interesat la oficiul poştal din Punta Gorda cum puteam să trimit scrisori la Crique Sarco. Mi s-a spus că preotul mergea acolo o dată pe săptămână“. Astfel, aproximativ şase luni, preotul a dus şi a adus corespondenţa biblică, fără să ştie că era curier pentru Martorii lui Iehova.

„Dar când a aflat ce transporta“, spune Donald, „preotul s-a supărat foarte tare şi a refuzat să mai ducă scrisorile noastre“.

Pe parcursul celor şase luni, Donald a mers de câteva ori în Crique Sarco pentru a studia cu familia Cocom. Cu ocazia următoarei campanii desfăşurate în  regiune, Rodolfo a început şi el să predice. Donald continuă: „L-am luat cu noi patru zile. Predicarea în diferite sate, precum şi asocierea cu fraţii l-au ajutat mult să progreseze“.

Iată ce povesteşte Rodolfo: „Eu şi Ofelia mergeam să le împărtăşim şi altora ceea ce învăţaserăm. Numai noi doi predicam în satul nostru. Oamenii cu care am studiat s-au confruntat cu mai multă împotrivire decât noi. Unora li s-a refuzat dreptul de a beneficia de medicamentele, alimentele şi îmbrăcămintea donate satului. Întrucât şi soacra mea se opunea cu înverşunare activităţii noastre, eu şi Ofelia am înţeles că, dacă rămâneam în Crique Sarco, nu puteam progresa spiritualiceşte. Aveam nevoie de întruniri. În consecinţă, ne-am mutat în Punta Gorda pentru a continua studiul. Am făcut progrese, iar în 1985 ne-am botezat“. În prezent, familia Cocom face parte din congregaţia Ladyville, unde Rodolfo este slujitor auxiliar.

CĂLĂTORIILE PE MARE FAVORIZEAZĂ PESCUITUL SPIRITUAL

Pentru a depune mărturie oamenilor ce locuiau pe insule şi de-a lungul ţărmului, se organizau în fiecare  an călătorii pe mare. Pe atunci, nu se putea ajunge pe uscat în satele Hopkins, Seine Bight, Placentia, Punta Negra şi în oraşul Monkey River. Când nu pescuia homari, Polito Bevens îşi lua barca şi, timp de două săptămâni, mergea împreună cu doi pionieri şi doi misionari din nord spre sud, oprind în toate localităţile de pe ţărm.

Donald Niebrugge, care participa deseori la ‘călătoriile anuale în regiunile cu tufişuri’ şi la cele pe mare, îşi aminteşte cu plăcere de timpul când împrumutau barca lui Ambroncio Hernandez pentru o călătorie pe mare. Până la urmă, Ambroncio, numit cu afecţiune Bocho, a început să studieze Biblia.

„În anul următor, patru dintre noi ne-am propus să facem o călătorie pe mare timp de două săptămâni, ca să parcurgem localităţile aflate de-a lungul coastei“, îşi aminteşte Donald. „Dar Bocho îşi vânduse barca. El ne-a recomandat însă un alt pescar, dispus să ne ia pe noi, pe partenerul lui şi pe Bocho. Eram două cupluri de pionieri speciali şi trei pescari. Pe parcursul acelei călătorii, Bocho a început să meargă în predicare. Când am ajuns în portul Placentia, erau o mulţime de iahturi, aşa că am predicat de la iaht la iaht. În timpul călătoriei, cei doi «necredincioşi» ne-au susţinut foarte mult. Într-o zi, au cumpărat carne de pui, iar când noi ne-am întors din satul în care predicaserăm, ei ne pregătiseră cina pe o sobă cu petrol.“ La următoarea călătorie pe mare Bocho era deja botezat. El slujeşte de 18 ani ca bătrân de congregaţie în oraşul Belize.

REZULTATE EXCELENTE ÎN TERITORIILE NEREPARTIZATE

Districtul Toledo, situat în sudul Belizelor, este o zonă cu dealuri vălurite şi cu păduri tropicale dese. Aici există câteva sate cu populaţii mopan şi kekchi,  care locuiesc în case cu pardoseală de lut şi acoperiş de stuf. Cei mai mulţi dintre săteni îşi câştigă cu greu existenţa, lucrând pământul cu sape rudimentare. În perioadele de secetă, ei trebuie să care apă pentru a uda terenurile cultivate cu porumb, fasole şi cacao. Multe femei fac broderii tradiţionale şi coşuri pentru magazinele de suveniruri din ţară. Tot mai mulţi tineri pleacă din sate ca să studieze sau ca să lucreze în oraşele aglomerate.

În 1995, Frank şi Alice Cardoza au fost numiţi pionieri speciali temporari, pe parcursul lunilor aprilie şi mai, pentru a distribui în districtul Toledo tractul Ştiri ale Regatului nr. 34, intitulat De ce este viaţa plină de atâtea probleme?. „Mai fuseserăm într-o călătorie anuală în această zonă“, îşi aminteşte Frank, „şi mi-am dat seama că populaţia maya putea fi mai bine ajutată să accepte vestea bună dacă cineva s-ar fi mutat acolo. Fraţii de la filială m-au sfătuit să închiriez o locuinţă, să pun bazele unui grup de studiu al Bibliei şi să prezint cuvântarea specială în San Antonio. Trebuia să distribuim tractul Ştiri ale Regatului acolo şi în alte opt sate“.

În locuinţa soţilor Cardoza se ţinea săptămânal studiul cu grupul. Ei închiriaseră o cameră la subsolul unei case. După câteva săptămâni, au început să asiste la studiu încă trei, patru familii. Pentru a participa la Şcoala de Serviciu Teocratic şi la întrunirea de serviciu, care se ţineau în Punta Gorda, persoanele interesate mergeau împreună cu familia Cardoza timp de o oră, cu o camionetă veche, pe un drum noroios şi plin de gropi. În prima lună, Frank a ţinut cuvântarea specială în San Antonio. Jesús Ich, o persoană care venea întâia oară la întruniri, asculta cu atenţie. Fiind membru al Bisericii Nazarinene, el a fost uimit să afle  că învăţătura despre focul iadului este de origine păgână şi că termenul biblic original tradus prin „iad“ se referă la mormântul comun al omenirii. După întrunire, l-a luat deoparte pe Frank şi i-a pus o mulţime de întrebări. A început un studiu biblic, iar anul următor s-a botezat.

La sfârşitul celor două luni de pionierat special, soţii Cardoza se aflau în faţa unei decizii importante. „Începuserăm multe studii biblice“, spune Frank, „chiar mai multe decât puteam conduce. Inima şi conştiinţa pur şi simplu nu ne lăsau să ne întoarcem în confortabila noastră casă din Ladyville. În cazul în care ne hotăram să rămânem în San Antonio, puteam sta în condiţii mai bune dacă închiriam etajul casei în care locuiam. Puteam instala o chiuvetă pentru bucătărie, un jgheab pentru colectarea apei de ploaie şi, cu timpul, o toaletă, apă curentă şi curent electric. Ne-am rugat lui Iehova, fiind convinşi că în această zonă se putea forma o congregaţie cu ajutorul său. Apoi, am scris la filială că doream să rămânem în San Antonio ca pionieri regulari“.

Iehova nu a întârziat să binecuvânteze decizia luată de familia Cardoza. În noiembrie, după numai şase luni, ei ţineau prima întrunire publică în locuinţa lor. Iar în aprilie, anul următor, au început să ţină Şcoala de Serviciu Teocratic şi întrunirea de serviciu. Cât de încântat a fost micul grup că nu mai trebuia să parcurgă săptămânal 65 de kilometri dus-întors pentru a asista la întruniri în Punta Gorda!

„AMENINŢĂRILE SALE NU MĂ PUTEAU OPRI“

În scurt timp, grupul de cercetători ai Bibliei din San Antonio a început să progreseze. Era impresionant să vezi cât de mult iubeau adevărul. „Datorită  culturii locale“, explică Frank, „îndeosebi femeile din aceste sate sunt foarte timide şi supuse taţilor şi soţilor lor. Nefiind obişnuite să stea de vorbă cu străinii, le era foarte greu să participe la lucrarea din casă în casă“.

Priscilian Sho, pe atunci în vârstă de 20 de ani, era vestitoare nebotezată. Ea dorea din toată inima să le predice vecinilor din zonă. Într-o duminică dimineaţă, în timp ce Priscilian făcea vizite ulterioare împreună cu una dintre cumnatele ei, Amalia Sho, s-a confruntat cu o situaţie neaşteptată.

Priscilian povesteşte: „Nu-i spusesem tatălui meu că merg în predicare, deoarece îmi interzisese acest lucru şi-mi era frică de el. În duminica aceea, în timp ce predicam, l-am văzut dintr-odată pe tatăl meu în faţa bisericii baptiste. La început, ne-am ghemuit în iarbă ca să nu ne vadă. Însă apoi am spus: «Ştii, Amalia, Iehova ne vede. De Iehova trebuie să ne temem, nu de tata!»“.

Tatăl lui Priscilian s-a înfuriat foarte tare. Dar Priscilian se temea că tatăl ei ar reacţiona şi mai violent dacă ar afla că urma să devină Martoră a lui Iehova. Ea s-a rugat cu privire la această problemă până înainte de congresul la care trebuia să se boteze. Atunci şi-a adunat tot curajul şi a vorbit cu tatăl său.

„Mâine“, i-a spus ea tatălui ei, „plec la Belize“.

„Ce zici că faci?“, a întrebat-o el.

„Mă botez“, a răspuns Priscilian. „Voi face ceea ce vrea Iehova să fac. Tată, eu te iubesc, dar trebuie să-l iubesc şi pe Iehova.“

„Chiar ai de gând să te botezi?“, a întrebat-o furios.

 „Da“, a răspuns Priscilian. „În Faptele 5:29 se spune că trebuie să ascult mai mult de Dumnezeu decât de oameni.“

Tatăl ei a plecat spumegând de mânie. „M-am simţit în siguranţă abia după ce am urcat în camion şi am pornit spre congres“, îşi aminteşte ea. „Nu ştiam cum va reacţiona la întoarcere, dar ştiam că voi fi deja botezată. Chiar dacă mă ucidea, eu făcusem ceea ce trebuia.“

Tatăl lui Priscilian nu i-a făcut niciun rău când ea s-a întors acasă, dar, mai târziu, a ameninţat-o cu moartea. „A văzut că ameninţările sale nu mă puteau opri“, spune ea, „şi de atunci s-a mai îmblânzit“.

UN ÎMPOTRIVITOR IA POZIŢIE DE PARTEA LUI IEHOVA

Micul grup de vestitori zeloşi din San Antonio progresa din punct de vedere spiritual. Apoi, pe neaşteptate, soţii Cardoza au primit o scrisoare din partea Consiliului local, prin care li se cerea să părăsească localitatea. Cu câtva timp în urmă, când Frank plătise taxa pentru cererea de şedere, Consiliul local îi acordase dreptul de a locui în sat. Acum, însă, un membru influent al comunităţii voia neapărat să-i alunge. La o şedinţă de consiliu, trei dintre elevii lui Frank i-au luat apărarea. Apoi, a intervenit proprietarul terenului închiriat de Frank, avertizându-i pe cei din consiliu că vor trebui să-i plătească ei chiria pe care i-o plătea familia Cardoza, dacă îi evacuau. La rândul lui, Frank a prezentat un document eliberat de Direcţia Proprietăţi Funciare, care stipula că persoana care închiriază o proprietate privată nu poate fi obligată să părăsească proprietatea respectivă. În cele din urmă, Consiliul le-a acordat soţilor Cardoza permisiunea de şedere.

Bărbatul care dorea să-i vadă plecaţi pe cei doi soţi se numea Basilio Ah. El fusese alcalde (conducător) şi  exercita încă o influenţă puternică în viaţa politică. Basilio s-a folosit de această influenţă pentru a se opune cu orice preţ Martorilor lui Iehova din San Antonio. Când micul grup de vestitori căuta să cumpere un teren pentru a construi o Sală a Regatului, el i-a avertizat: „Nu veţi construi niciodată o Sală a Regatului în acest sat!“. Fraţii însă au reuşit să cumpere un teren şi să ridice o sală modestă, dar frumoasă. Spre uimirea tuturor, la dedicarea Sălii, în decembrie 1998, printre cei prezenţi s-a aflat chiar Basilio. Ce se întâmplase?

Doi dintre fiii lui Basilio care erau căsătoriţi aveau probleme în familie. Basilio apelase de două ori la membrii bisericii sale ca să-i ajute fiii, dar fără rezultat. Mai târziu, fiii săi au început să studieze Biblia cu Martorii lui Iehova. María, soţia lui Basilio, a observat că fiii ei făceau schimbări în bine şi că viaţa lor de familie se îmbunătăţea. De aceea, a cerut şi ea un studiu biblic.

„Doream cu adevărat să-l cunosc pe Iehova“, spune María, „şi i-am zis soţului meu că ar trebui să mergem la Sala Regatului ca să învăţăm mai multe despre Dumnezeu“. Lui Basilio nu i-a fost uşor să treacă peste resentimentele sale faţă de Martorii lui Iehova şi faţă de Frank Cardoza, pe care îl numea „veneticul ăla“. Dar a fost impresionat de schimbările în bine pe care le făceau fiii săi pe măsură ce puneau în practică adevărurile din Biblie. Basilio a hotărât să-i observe pe Martorii  lui Iehova, a stat de vorbă cu câţiva dintre ei şi, în final, cu cine credeţi că a fost de acord să studieze? Cu nimeni altul decât cu „veneticul ăla“, cu Frank Cardoza!

„Cele citite în Biblie m-au făcut să-mi schimb părerea“, explică Basilio. „Am fost catolic 60 de ani şi am ars tămâie înaintea idolilor din biserică. Dar ceea ce învăţam despre Iehova era scris chiar în cuvântul său, Biblia. Mi-e ruşine de modul în care m-am comportat faţă de Frank Cardoza, care este acum fratele meu. Recunosc că am greşit. Susţineam cu înflăcărare ceea ce credeam că este spre binele satului meu şi al religiei mele. Dar apoi am renunţat la obiceiurile maya de vindecare prin spiritism, practicate în satele noastre. Şi n-am mai participat nici la mişcările politice.“ În prezent, Basilio şi María Ah îi slujesc lui Iehova ca vestitori botezaţi.

Slujitorii lui Iehova sunt cunoscuţi pentru iubirea, bucuria şi zelul lor. Pentru a ajunge la oamenii din zonele izolate, mulţi vestitori din Belize urcă şi coboară pe jos dealurile abrupte timp de trei ore sau chiar mai mult. Cu toate acestea se străduiesc să fie prezenţi la toate întrunirile. De pildă, într-o seară, Andrea Ich avea demonstraţie la Şcoala de Serviciu Teocratic, trebuind să joace rolul gazdei. În acea zi, ea mersese pe jos aproape cinci kilometri prin junglă, împreună cu fiii ei, pentru a aduna fructe de avocado. În timp ce culegea fructele a fost înţepată de 23 de viespi. Totuşi, s-a dus acasă, a pregătit mâncarea, a mers la întrunire şi a prezentat demonstraţia. Cu toate că era umflată din cauza înţepăturilor, faţa ei radia de bucurie. Este încurajator să ştim că dragii noştri fraţi şi surori maya, deşi călătoresc o zi întreagă cu camionul sau cu autobuzul pentru a asista la congrese, sunt încântaţi  că i se pot închina în unitate adevăratului Dumnezeu, Iehova.

FURTUNI VIOLENTE LOVESC BELIZELE

În ultimii 115 ani, Belize a fost afectată de 51 de uragane şi furtuni tropicale. Din 1930 şi până în prezent, această ţară s-a aflat în calea a 12 uragane care fie au lovit-o din plin, fie au trecut pe lângă ea provocând daune importante şi pierderi de vieţi omeneşti. Unul dintre cele mai devastatoare uragane, Hattie, s-a abătut asupra ei în dimineaţa zilei de 31 octombrie 1961, biciuind-o cu rafale de vânt de până la 300 de kilometri pe oră şi cu valuri mareice, care au provocat moartea a sute de persoane. Fiind situat la doar 30 de centimetri deasupra nivelului mării, oraşul Belize a fost îngropat în noroi. Într-un raport de la filială se spunea: „Deşi majoritatea fraţilor [din oraşul Belize] au casele serios avariate sau complet distruse, nu sunt grav răniţi. Hainele lor au fost deteriorate sau luate de ape.

Buldozerele curăţă străzile, iar focuri uriaşe mistuie tot ce a mai rămas din casele distruse. Aici, în casă [în casa de misionari], apa a urcat până la 60 de centimetri şi a produs multe pagube. Afară, în schimb, apa a atins 3 metri . . . , dar, din fericire, casa de misionari e construită mai sus de nivelul străzii. . . . Nu prea există mâncare de cumpărat . . . , iar ei continuă să scoată cadavre“.

Zece zile mai târziu, filiala a prezentat următorul raport: „Condiţiile [din Dangriga] sunt mai rele decât cele de aici [din oraşul Belize]. Oamenii sunt obligaţi să lucreze opt ore pe zi pentru a primi cupoane cu care să-şi cumpere ceva. Armata controlează totul şi nu se poate cumpăra nimic cu bani“. Doi băieţi au murit, iar  tatăl lor şi-a rupt picioarele când li s-a prăbuşit casa. Amândoi erau vestitori activi, iar cel de 12 ani era cunoscut pentru că le depunea mărturie profesorilor.

Ochiul uraganului a trecut printre oraşele Belize şi Dangriga, unde majoritatea fraţilor şi-au pierdut bunurile şi casele, total sau parţial. După uragan, guvernatorul a instituit starea de urgenţă, interzicând circulaţia pe timpul nopţii şi mobilizând armata britanică pentru a întări aceste măsuri şi pentru a-i împuşca pe hoţi. Bărbaţii, femeile şi copiii prinşi afară noaptea erau aruncaţi în închisoare.

În pofida confuziei generale, întrunirile congregaţiei şi activitatea de predicare au fost reorganizate cât s-a putut de repede. N-a fost uşor, deoarece multe persoane locuiau în adăposturi, iar curţile erau pline de apă şi noroi. Dar oamenii aveau nevoie de mesajul mângâietor al veştii bune, iar Martorii lui Iehova erau dispuşi să facă sacrificii pentru a-i alina.

Condiţiile de trai erau deosebit de grele, însă iubirea şi generozitatea Martorilor de peste hotare i-au încurajat enorm pe fraţii din Belize. Douăzeci şi cinci de cutii cu îmbrăcăminte şi alte bunuri, trimise de unele filiale, au fost distribuite atât Martorilor, cât şi celor care nu erau Martori. Filiala şi Sala Regatului au fost printre puţinele clădiri care au rezistat furiei uraganului. De aceea, când guvernul a solicitat folosirea Sălii Regatului ca adăpost pentru comunitate, fraţii au acceptat imediat. b

„DOAMNĂ PRATT, VREŢI SĂ VĂ RUGAŢI PENTRU NOI?“

În octombrie 2000, uraganul Keith a lovit Ambergris Cay. Trei zile la rând, locuitorii din San Pedro au  trebuit să lupte cu vântul ce atinsese viteza de 205 kilometri pe oră şi cu ploile torenţiale. Din cauza precipitaţiilor căzute în acest interval, în satul Ladyville, situat la 16 kilometri nord de oraşul Belize, nivelul apei a atins 80 de centimetri. Patruzeci şi doi de fraţi s-au refugiat în sala de congrese din Ladyville. Majoritatea caselor din Cay Caulker au fost distruse. Cei 57 de vestitori de pe Ambergris Cay şi Cay Caulker şi-au pierdut aproape toate bunurile, iar timp de câteva săptămâni, insulele au rămas fără curent electric, apă şi telefon. Primul ministru a declarat districtele Belize, Orange Walk, Corozal, Ambergris Cay şi Cay Caulker zone calamitate. Pentru oprirea jafurilor, interzicerea circulaţiei pe timp de noapte a fost extinsă în toate districtele afectate.

Cecilia Pratt, pionieră specială în insula Cay Caulker, a auzit avertismentele cu privire la uragan şi şi-a pregătit rucsacul pentru cazul în care ar fi trebuit să fugă din calea lui. În acea zi, ea strânsese rapoartele de activitate de la 12 surori, intenţionând ca, după-amiază, să meargă cu barca pe continent ca să le predea la filială. Cecilia a înfăşurat rapoartele în plastic şi le-a pus în rucsac. Potrivit previziunilor, în timpul nopţii, Cecilia, împreună cu câteva surori au fost nevoite să se refugieze în clădirea de beton a unei  şcoli. Celelalte surori s-au adăpostit în Centrul Comunitar.

„Vântul a smuls acoperişul de tablă zincată al sălii în care ne aflam“, relatează Cecilia. „Ne-am înhăţat lucrurile şi ne-am năpustit într-o altă sală. Deşi era construită din beton, ni se părea că toată clădirea era zgâlţâită de vânt. Când ne-am uitat pe fereastră, am avut impresia că suntem în mijlocul mării: nu se vedea niciun petic de pământ. Am stat una lângă alta şi ne-am rugat cu fervoare. Cei 40 de oameni din sală, de diferite religii, erau îngroziţi. Unii spuneau: «E mâna lui Dumnezeu!». Un predicator catolic a venit la mine şi m-a întrebat: «Doamnă Pratt, vreţi să vă rugaţi pentru noi?». «Nu pot», i-am răspuns. «Sunt femeie şi nu am cu ce să-mi acopăr capul.» «Atunci luaţi şapca mea.» Nu eram sigură că puteam să mă rog pentru toţi, însă doream ca oamenii aceia să ştie că nu Iehova provocase uraganul. De aceea, m-am rugat cu micul nostru grup destul de tare ca să poată auzi toţi. Imediat după ce am încheiat rugăciunea şi toţi au spus «Amin», vântul s-a domolit. În acele momente, ochiul uraganului trecea pe deasupra noastră. Predicatorul catolic a spus: «A fost o rugăciune eficientă. Dumnezeul vostru este adevăratul Dumnezeu». Apoi ne-au cerut ca toate cinci să rămânem în adăpost, iar în următoarele trei zile ne-au dat mâncare şi cafea.

Eram îngrijorată însă pentru celelalte vestitoare. A doua zi de dimineaţă, când vântul s-a oprit, am plecat din adăpost ca să le caut. Peste tot erau numai copaci căzuţi şi dărâmături. Unele case fuseseră împinse de vânt 10–15 metri. Am mers prima dată la Centrul Comunitar, unde am găsit două surori, împreună cu copiii lor. O altă soră îşi pierduse casa, dar era în viaţă.“

 După trecerea uraganului, filiala a adunat cu dificultate rapoartele congregaţiilor afectate. Însă rapoartele de pe Cay Caulker au ajuns primele. Cecilia le ţinuse în rucsacul său şi le înmânase fraţilor de la filială, veniţi să se intereseze de starea lor.

În următoarele săptămâni, fraţii de pe insulele calamitate au primit ajutoare umanitare. În plus, mulţi voluntari au curăţat şi reparat alături de ei casele şi Sala Regatului din Ambergris Cay.

Merle Richert, care a lucrat alături de echipa din Cay Caulker, relatează: „Întâi am amenajat locuri de cazare şi am organizat distribuirea ajutoarelor. A doua zi am început să reparăm casele vestitorilor. Duminică dimineaţă, am mers cu toţii în predicare. Mai târziu, am pregătit un loc pentru întruniri în curtea unei surori, confecţionând bănci pentru auditoriu şi un podium, dintr-un butuc de cocotier. Am modificat orarul întrunirilor, astfel încât toţi să putem ajunge acasă înainte de ora 20.00, când intra în vigoare interdicţia de circulaţie pe timpul nopţii. La discursul public şi studiul Turnului de veghe au asistat 43 de persoane“.

ÎNTRUNIŢI PENTRU A FI ÎNVĂŢAŢI DE IEHOVA

Pe la sfârşitul anilor 1960, congresele se ţineau în cort, putând fi organizate în mai multe locuri din ţară. Cu toate acestea, montarea unui cort încăpător lua câteva zile de muncă susţinută. Santiago Sosa explică: „Începeam de luni: ridicam cortul, aduceam băncile de la Sala Regatului şi împrumutam scaune. Pe atunci, se servea mâncare la congrese. În acest scop împrumutam oale şi cratiţe şi, deseori, stăteam treji toată noaptea ca să gătim şi să finalizăm pregătirile. Câteodată, după ce eram gata, se isca peste noapte un vânt  puternic care dărâma totul. A doua zi trebuia s-o luăm de la capăt. Dar nu se plângea nimeni“.

Jeanne Thompson îşi aminteşte de un congres ţinut într-o zonă rurală, aflată între oraşul Belize şi Orange Walk. Ca să ridice cortul şi să aşeze băncile, fraţii au trebuit să taie tufişurile de lângă Sala Regatului. „A plouat cât a ţinut congresul de district“, spune Jeanne. „Sub cort era numai apă, aşa că ne-am sprijinit picioarele pe băncile din faţă. Nici nu ne-am dat seama că zona era plină de şerpi de coral. Însă, din cauza ploii, am fost obligaţi să rămânem în cort, foarte aproape de Sala Regatului. Ar fi fost periculos să ne aventurăm afară, în tufişuri.“

În anii 1970, Bird’s Isle, o insuliţă tropicală situată la 120 de metri sud-est de oraşul Belize, a devenit locul de desfăşurare a mai multor congrese. Proprietarul  construise o sală de conferinţe acoperită cu stuf şi dotată cu apă, toaletă şi curent electric, pe care intenţiona să o folosească drept spaţiu de agrement. Fraţii au legat insuliţa de uscat printr-un pod de lemn, asigurând astfel accesul rapid spre un loc liniştit şi paşnic, care avea să găzduiască multe congrese.

În martie 1983, guvernul a concesionat un teren pentru construirea unei Săli de congrese în Ladyville. La început, fraţii au improvizat o clădire în care să ţină congresele de circumscripţie, de district, precum şi întrunirile speciale. Apoi, în 1988, a fost cumpărată din Guatemala o structură de oţel, ce urma a fi transformată într-o Sală de congrese propriu-zisă pe terenul din Ladyville.

PROGRESE ÎN TERITORIUL DE LIMBĂ CHINEZĂ

După 1920, în Belize au început să se stabilească mulţi imigranţi chinezi, care citeau cu plăcere publicaţiile noastre traduse în limba chineză. Iată ce relatează Roberta Gonzales: „Doream să îi depun mărturie unei doamne simpatice, de origine taiwaneză, proprietară a unei brutării. Dar ştiam că nu era o persoană religioasă şi că nu era niciodată liberă. Pentru că avea doi copii adolescenţi, într-o zi, când mă aflam în brutăria ei, i-am oferit cartea Tinerii se întreabă, în limba chineză, şi i-am spus că mi-ar plăcea să ştiu ce părere are despre carte. După câteva zile, când am trecut cu  maşina pe lângă brutăria ei, am văzut-o făcându-mi semne cu mâna. Am oprit, iar ea mi-a spus bucuroasă că abia aşteptase să mă întorc. Mi-a zis că majoritatea adolescenţilor din familiile taiwaneze care imigraseră în Belize aveau probleme şi se gândise că le-ar prinde bine să citească Tinerii se întreabă. De aceea, l-a rugat pe fiul ei să numere câte familii din oraş aveau adolescenţi. Dorea să ofere fiecărei familii câte o carte şi a cerut 16 cărţi“.

În octombrie 2000, filiala a organizat un curs de învăţare a dialectului mandarin, cu o durată de trei luni, pentru pionierii şi vestitorii care doreau să le predice chinezilor din teritoriul lor. Ce rezultate s-au obţinut? S-a format o grupă de limbă chineză în care erau şi câţiva pionieri, grupă care, mai târziu, a devenit congregaţie. Deşi s-au confruntat cu multă opoziţie, unii chinezi au  acceptat adevărul, fiind mişcaţi de iubirea din mijlocul congregaţiei.

De pildă, Monje Chen a început să studieze Biblia în 2006. Atunci familia lui nu s-a opus, dar, mai târziu, l-a ridiculizat şi i s-a împotrivit. Pe neaşteptate, au vândut toate proprietăţile, inclusiv magazinul de care se ocupa Monje, dându-i termen o oră ca să renunţe la noua lui religie şi să plece cu ei în altă ţară. El a refuzat, iar familia lui a plecat, lăsându-l fără nimic. Monje s-a mutat la un frate şi a continuat să studieze Biblia şi să asiste cu regularitate la întruniri. „Am legat o prietenie strânsă cu Iehova“, spune Monje, „iar el s-a îngrijit de mine. M-au ajutat mult studiul biblic şi meditarea la pasajele din Biblie, precum şi încurajarea fraţilor“.

Monje s-a botezat în noiembrie 2008. Văzând schimbările făcute de el în conduită şi în vorbire, familia a devenit mai amabilă. „Ascultarea de Iehova nu mi-a adus sărăcie, ci multă fericire“, spune în continuare Monje. „Iehova nu numai că nu m-a părăsit, dar mi-a şi dat ocazia să trăiesc în mijlocul unei familii spirituale, unite şi iubitoare.“

 FILIALA DIN MEXIC SUPRAVEGHEAZĂ LUCRAREA DIN BELIZE

După ce a analizat împreună cu comitetele filialelor din Belize şi Mexic cum putea fi susţinută mai bine lucrarea Regatului, Corpul de Guvernare a luat hotărârea ca filiala din Mexic să supravegheze lucrarea din Belize. Această decizie a fost pusă în aplicare începând cu 1 ianuarie 2001, aducându-le multe foloase şi bucurii fraţilor noştri din această zonă.

De atunci, filiala din Mexic a început să coordoneze construirea mai multor Săli ale Regatului în Belize. La 16 martie 2002, în oraşul Belize, a fost dedicat un complex de două Săli ale Regatului. A doua zi, s-a ţinut un program de dedicare şi pentru noua casă de misionari şi pentru sala de congrese din Ladyville, care fusese renovată. Printre cei care au avut bucuria să asculte cuvântarea de dedicare ţinută de Gerrit Lösch, membru al Corpului de Guvernare, se aflau şi mulţi fraţi care îi slujeau lui Iehova cu loialitate de cinci sau şase decenii. După înfiinţarea Echipei pentru Construirea de Săli ale Regatului, activitatea de construire a Sălilor  Regatului s-a intensificat, în ţară construindu-se 20 de săli.

În 2007, 325 de pionieri din Mexic au venit în Belize pentru a predica în teritoriile rar lucrate. Ajutorul lor a stimulat spiritul de pionierat din Belize, astfel că numărul pionierilor a crescut considerabil.

Spre deosebire de conducătorii religioşi care se roagă în fiecare an ca Belize să fie protejată de uragane, Martorii lui Iehova au primit îndrumări practice pentru situaţiile de urgenţă înainte de începerea sezonului uraganelor din 2007. Şi cât de recunoscători au fost ei pentru aceste îndrumări, când uraganul Dean, de categoria 5, a lovit în luna august. Toţi fraţii din zona de risc au fost evacuaţi şi găzduiţi de colaboratorii lor de credinţă care locuiau în regiuni mai sigure. După uragan, mulţi Martori din toată ţara au ajutat la repararea caselor şi a Sălilor Regatului. De aceea, un post de radio local i-a lăudat pe Martori considerându-i un exemplu demn de imitat.

UN POPOR UNIT, DIN TOATE NAŢIUNILE

Datorită binecuvântării lui Iehova, în Belize activează peste 1 800 de vestitori, ceea ce înseamnă 1 vestitor la 149 de locuitori. Şi, cum 1 din 39 de locuitori a fost prezent la Comemorarea din 2009, înseamnă că există mari perspective de creştere!

Lucrarea de facere de discipoli desfăşurată în Belize în ultimii 80 de ani a strâns laolaltă o frumoasă diversitate de oameni cu preocupări spirituale, uniţi prin „limba pură“, limba adevărului despre Dumnezeu şi scopurile sale. Slujind „umăr la umăr“ cu fraţii şi surorile lor în credinţă de pe întreg pământul, Martorii lui Iehova din Belize folosesc cu eficienţă limba pură depunând mărturie spre onoarea lui Iehova, Dumnezeul nostru iubitor (Ţef. 3:9).

[Note de subsol]

[Text generic pe pagina 224]

„Şoferul camionului mi-a spus că adevăraţii creştini predică din casă în casă“

[Text generic pe pagina 234]

„De Iehova trebuie să ne temem, nu de tata!“

 [Chenarul de la pagina 208]

Belize — prezentare generală

Teritoriul

O câmpie litorală joasă se înalţă spre Munţii Maya, aflaţi la sud. Pădurile ţării adăpostesc jaguari, pume, maimuţe urlătoare negre, pecari, iguane şi crocodili, precum şi circa 60 de specii de şerpi, între care veninosul şarpe lance. Aici există circa 600 de specii de păsări, precum superbul tucan şi papagalul arakanga purpuriu, o specie ameninţată. Apele mării mişună de vietăţi, de la corali, bureţi de mare şi peşti-papagal, până la lamantini, peşti baracuda şi rechini-balenă.

Populaţia

Locuitorii provin din rândul populaţiei maya (triburile Kekchi, Mopan şi Yucatec), dar includ şi creoli (de origine afro-europeană), metişi (hispano-mayaşi), garinagu (afro-caribi), indieni, libanezi, chinezi, europeni, menoniţi germani şi olandezi.

Limba

Limba oficială este engleza, dar se vorbesc şi limbile kriol din Belize, spaniola, garifuna, kekchi, maya, germana şi chineza mandarin.

Economia

O mare parte din populaţie cultivă şi exportă trestie de zahăr şi fructe tropicale. Pescuitul şi activităţile turistice reprezintă şi ele o sursă de venit pentru unii dintre locuitorii ţării.

Alimentaţia

Numeroasele culturi existente pe teritoriul ţării au contribuit la apariţia unor mâncăruri pe cât de variate, pe atât de savuroase. Un preparat tradiţional preferat constă într-un amestec de orez şi fasole, fiert în lapte de cocos. Se serveşte cu carne de pui, vită sau peşte, prăjită sau înăbuşită, la care se adaugă banane plantain prăjite. Se găsesc şi delicioase fructe de mare, care sunt foarte apreciate.

Clima

Aflată pe litoralul Mării Caraibilor (în America Centrală), Belize are o climă subtropicală, cu temperaturi şi umiditate extrem de ridicate, fiind în permanenţă ameninţată de uragane.

 [Chenarul/Fotografia de la pagina 215]

Vorbitori de limbă garifuna acceptă adevărul

BEVERLY ANN FLORES

ANUL NAŞTERII 1961

ANUL BOTEZULUI 1993

DATE PERSONALE Face parte din populaţia garifuna. A acceptat adevărul, iar în prezent îi ajută pe alţi conaţionali să înveţe despre Iehova.

◼ STRĂMOŞII populaţiei garifuna s-au născut din căsătoriile încheiate între sclavi şi caribi pe la începutul secolului al XVII-lea. Limba garifuna este o limbă arawak, îmbogăţită cu expresii şi cuvinte din franceză şi swahili.

Religia populaţiei garifuna este un amalgam de tradiţii africane şi amerindiene, cu puternice influenţe catolice. Un exemplu în acest sens este dugu, un ritual complicat, în cadrul căruia se aduc ofrande de mâncare şi băutură pentru îmbunarea strămoşilor decedaţi. „Mama mea nu credea în ritualul dugu“, spune Beverly. „Ea nu înţelegea cum ar fi putut Dumnezeu să accepte ca toată acea mâncare să fie îngropată. Obişnuia să spună: «Doar oamenii au nevoie de mâncare! Iar dacă cei morţi sunt persoane dragi, de ce s-ar întoarce ca să ne facă rău?».“

Beverly explică în continuare ce s-a întâmplat când a învăţat adevărul. „Întrucât vorbesc garifuna, am vrut să merg în Dangriga, pentru a le predica celor din neamul meu. Ştiam că majoritatea ar accepta mai uşor adevărul dacă le-ar vorbi cineva dintre ai lor. De când depun mărturie în limba garifuna, s-au oprit mulţi să mă asculte, iar unii au început să se asocieze cu congregaţia. Ei au văzut cu ochii lor că pot să renunţe la tradiţiile nebiblice, fără să fie ucişi de spiritele rele.“

 [Chenarul/Fotografia de la pagina 218]

„Iehova ne-a purtat întotdeauna de grijă“

LILLY MILLER

ANUL NAŞTERII 1928

ANUL BOTEZULUI 1960

DATE PERSONALE A crescut singură şase copii şi este în serviciul cu timp integral de 47 de ani.

◼ „ÎN 1959, Amybelle Allen mi-a vorbit din Biblie“, îşi aminteşte cu duioşie Lilly. „La biserică fuseserăm avertizaţi cu privire la aceşti «profeţi falşi» care mergeau din casă în casă. Am fost de acord să studiez doar Biblia, am acceptat adevărul şi m-am botezat anul următor.

La început nu mi-a fost uşor să predic. Îmi tremurau mâinile atât de tare, încât abia ţineam Biblia. Dar dorinţa de a le împărtăşi altora ceea ce învăţam era «ca un foc mistuitor închis în oasele mele», aşa cum a spus Ieremia, şi trebuia să vorbesc fie că oamenii ascultau, fie că nu.“ (Ier. 20:9)

Cum a reuşit Lilly să-şi crească cei şase copii şi, în acelaşi timp, să activeze ca pionieră? „M-am rugat lui Iehova şi El a făcut posibil lucrul acesta“, spune Lilly. „De trei ori pe săptămână mă sculam dimineaţa la ora 3.30 pentru a pregăti biscuiţi. Ajutată de fiicele mele, îi puneam la copt într-o sobă cu lemne, iar oamenii stăteau la rând ca să-i cumpere fierbinţi, abia scoşi din cuptor. După ce vindeam toţi biscuiţii, copiii plecau la şcoală, iar eu mergeam în predicare. Iehova ne-a purtat întotdeauna de grijă.“

Începând din 1969, Lilly slujeşte ca pionieră în Corozal. Fiul ei cel mare şi două dintre fiicele ei au început serviciul cu timp integral. În tot acest timp, Lilly a ajutat 69 de persoane să ajungă la pasul botezului.

 [Chenarul/Fotografia de la paginile 227, 228]

Călătoriile în regiuni cu tufişuri: Predicăm în pădurea tropicală

„În martie 1991, 23 de fraţi şi surori din întreaga ţară au venit în oraşul Punta Gorda pentru a participa la o campanie de predicare, timp de zece zile, în inima pădurii tropicale“, relatează Martha Simons. „Am dus cu noi haine, pături şi hamacuri, precum şi literatură în engleză, spaniolă şi kekchi. Pe lângă toate acestea, am luat şi alimente, inclusiv 200 de prăjiturele.

În dimineaţa următoare, pe o mare agitată, am pornit într-o pirogă scobită în trunchiul gros al unui arbore ceiba. Când am ajuns în satul Crique Sarco am descărcat bagajele şi am început să ridicăm tabăra. În timp ce fraţii instalau hamacurile, surorile ne pregăteau mâncarea preferată: tocăniţă din cozi de purcel, preparată din manioc, igname, banane plantain, nucă de cocos, ouă fierte şi, desigur, codiţe de purcel. Întrucât vestea despre sosirea noastră s-a răspândit în tot satul, în scurtă vreme s-a format un şir lung de săteni kekchi, care au venit să ne salute. Astfel, am reuşit să depunem mărturie tuturor locuitorilor din sat în circa două ore. În acea noapte, fraţii au dormit în hamacuri legate de stâlpii pe care era construită secţia de poliţie, în timp ce surorile şi-au petrecut noaptea într-un cabildo acoperit cu stuf, în care se întruneau bătrânii satului.

A doua zi, am încărcat din nou lucrurile în barcă şi am vâslit în amonte. În unele locuri, râul era înţesat de rădăcini de mangrove, care-l făceau să pară întunecat şi straniu. După aproximativ o jumătate de oră, ne-am dat jos din barcă şi am luat-o în sus, prin pădure, spre satul Sundaywood, mergând încă o oră şi jumătate. Oamenii din acest sat erau mici de statură, cu tenul măsliniu şi părul negru, drept. Cei mai mulţi erau desculţi. Femeile purtau fuste tradiţionale şi mărgele.  Casele, cu acoperiş de stuf şi pardoseală de lut, nu aveau pereţi interiori şi nici mobilă, ci doar nişte hamacuri. Într-o parte a satului se afla o vatră, folosită de întreaga comunitate.

Oamenii erau foarte prietenoşi şi mulţi dintre ei s-au arătat interesaţi de adevăr. Au rămas impresionaţi că aveam publicaţii şi Biblii în limba kekchi şi că le puteam arăta versete biblice în limba lor.

În dimineaţa următoare, am fost treziţi din somn de cocoşi, păsări sălbatice şi maimuţe urlătoare. După un mic dejun copios, i-am vizitat pe toţi cei ce manifestaseră interes cu o zi înainte. Am iniţiat câteva studii biblice, încurajând aceste persoane interesate să studieze singure până la următoarea noastră vizită, ce urma să aibă loc peste un an. Această experienţă s-a repetat şi în celelalte sate izolate din inima pădurii tropicale pe care le-am vizitat în următoarele zile.

După aceste zece zile minunate petrecute în pădurea tropicală, ni se perindau înaintea ochilor drumurile străbătute, numeroasele sate vizitate şi oamenii de acolo. Ne-am rugat ca, până la întoarcerea noastră, Iehova să ocrotească seminţele adevărului pe care le semănaserăm. Aveam picioarele umflate şi corpurile istovite, dar inimile ne erau pline de recunoştinţă faţă de Iehova, pentru că participaserăm la această «călătorie în regiuni cu tufişuri».“

 [Chenarul/Fotografiile de la paginile 235, 236]

Mayaşi care îl iubesc pe Iehova

JORGE ŞI NICOLAS SHO (ÎMPREUNĂ CU SORA LOR, PRISCILIAN)

ANUL NAŞTERII 1969, respectiv 1971

ANUL BOTEZULUI 1997

MEDIUL CULTURAL În tradiţia maya, respectul şi supunerea necondiţionată faţă de părinţi sunt o cerinţă chiar şi pentru adulţii căsătoriţi.

◼ CÂND Nicolas şi Jorge au ajuns să-l cunoască şi să-l iubească pe Iehova, tatăl lor s-a opus cu înverşunare activităţilor lor creştine.

„I-am explicat tatălui meu că învăţam lucruri folositoare“, spune Nicolas, „dar el frecventa biserica baptistă şi nu mi-a împărtăşit entuziasmul. Am întrerupt studiul de câteva ori deoarece nu voiam să-l supăr. Însă ştiam că, îmbătându-mă cu tatăl meu, nu le dădeam fiilor mei un exemplu bun. Soţia mea şi copiii erau atât de nefericiţi, încât nu zâmbeau niciodată.

  De îndată ce am început să studiez Biblia şi să particip cu regularitate la întruniri, mi-am schimbat, cu ajutorul adevărului, modul de viaţă greşit. Am muncit din greu ca să-mi întreţin familia şi să-i asigur toate cele necesare. Întrucât acum suntem cu toţii foarte ocupaţi în serviciul lui Iehova, în casa noastră se aud râsete şi suntem fericiţi“.

Jorge s-a aflat în aceeaşi situaţie. Familia lui suferea mult din cauza beţiilor şi a limbajului său murdar. În plus, el nu era niciodată acasă la sfârşit de săptămână. Dar, în urma studiului biblic, şi-a schimbat radical comportamentul.

„Pe măsură ce făceam progrese, tatăl meu se împotrivea tot mai mult“, povesteşte Jorge. „Spunea că suntem profeţi falşi şi, de câteva ori, ne-a ameninţat cu maceta. Fratele Cardoza, cu care studiam Biblia, a încercat din timp să ne pregătească sufleteşte. «Ce ai face dacă tatăl tău ţi-ar spune să pleci din casă?», ne-a întrebat el. «Tata mă iubeşte», i-am spus eu, «şi nu ar face aşa ceva». Dar, din nefericire, asta a şi făcut!“

Iată ce spune Jorge în continuare: „Cu toate acestea, îmi plăcea ceea ce învăţam şi viaţa mea se schimba în bine. Deoarece dobândisem o nouă personalitate, familia mea nu avea decât de câştigat: ne respectam reciproc şi eram fericiţi împreună. În prezent, lucrarea de predicare îmi aduce multă bucurie şi, cu ajutorul lui Iehova, slujesc ca pionier regular“.

[Legenda fotografiei]

Frank Cardoza i-a depus mărturie lui Jorge

 [Chenarul/Fotografiile de la paginile 238, 239]

Slujesc cu bucurie în teritorii unde este nevoie de mai mulţi proclamatori

A te muta într-o ţară unde este nevoie de mai mulţi proclamatori ai Regatului înseamnă a face o mare schimbare. Însă ca să rămâi ani la rând într-un teritoriu străin trebuie să depui eforturi şi să ai spirit de sacrificiu. Mulţi fraţi şi surori au depăşit cu succes această provocare, manifestând curaj şi bucurie.

Arthur şi Roberta Gonzales, de pildă, s-au mutat în 1989 din Statele Unite în Belize împreună cu fiul lor de trei ani, Dalton. „Cea mai mare încercare“, mărturiseşte Roberta, „a fost să renunţăm la un loc de muncă sigur şi bine plătit, pentru a veni într-o ţară plină de şomeri“.

Arthur adaugă: „Da, e vital să te încrezi în Iehova. Când citesc în Biblie despre Avraam, rămân uimit gândindu-mă că a fost dispus să-şi părăsească familia, casa şi tot ce îl înconjura. Dar Iehova l-a susţinut cu adevărat. Şi pentru noi a fost greu să ne obişnuim cu limba kriol din Belize. Ne-am pus însă toată încrederea în Iehova, iar el ne-a susţinut“.

În 1991, Frank şi Alice Cardoza au venit din California în Belize pentru a sluji ca pionieri. Iată ce povesteşte Frank: „Când am citit cartea Faptele, mi-am dorit să devin misionar. Având însă patru copii, ştiam că nu întruneam cerinţele pentru Şcoala Galaad. Aşa că, după ce fetiţa noastră cea mai mică a terminat şcoala, ne-am gândit că am putea să ne mutăm în altă ţară. Iar când am citit în revista Turnul de veghe despre Belize, n-am mai stat pe gânduri“.

  „Am căzut de acord să încercăm să stăm trei ani“, spune Alice. „Dar suntem aici de 18 ani şi n-aş vrea să plec!“

La rândul lui, Frank spune: „Nu e greu să ne apropiem de cei care îl iubesc pe Iehova deoarece noi îi iubim pe oameni şi ne dorim o viaţă activă. În toţi aceşti ani, am iniţiat mai multe studii biblice decât puteam conduce şi am văzut mulţi oameni acceptând adevărul. De aceea, considerăm că au fost cei mai frumoşi ani din viaţa noastră. Nu am renunţa la acest privilegiu nici pentru toţi banii din lume“.

În 1988, Carl şi Martha Simons s-au mutat din Texas în Belize. „Cei doi copii ai noştri aveau atunci zece, respectiv opt ani“, spune Martha. „Petreceam zile întregi predicând împreună cu congregaţia în satele din regiunile cu tufişuri. De asemenea, am participat alături de congregaţie la construirea unei Săli de congrese, iar, în timpul congreselor, casa noastră era mereu plină de fraţi şi surori. Suntem recunoscători că am putut să ne creştem copiii aici, deoarece au crescut în compania pionierilor speciali şi a misionarilor. E adevărat, au fost şi momente când am vrut să luăm primul avion şi să plecăm acasă sau când nu am avut curent electric, apă curentă, baterii şi telefon. Însă, dacă ar fi s-o luăm de la capăt, cu toate suişurile şi coborâşurile vieţii, am face aceeaşi alegere. Viaţa noastră a devenit mai bogată în urma deciziei de a sluji într-un teritoriu unde este nevoie de mai mulţi proclamatori.“

[Legendele fotografiilor]

De la stânga la dreapta: Dalton, Roberta, Arthur şi mama lui, Martha Gonzalez

Alice şi Frank Cardoza

Carl şi Martha Simons

 [Chenarul de la pagina 250]

„Cineva căruia îi pasă de noi!“

ALEJANDRO ŞI REBECCA (BECKY) LACAYO

ANUL NAŞTERII 1950, respectiv 1949

ANUL BOTEZULUI 1966, respectiv 1959

DATE PERSONALE După ce au absolvit Şcoala Galaad în 1972, au slujit ca misionari în El Salvador, Belize, Nicaragua, Mexic şi Honduras. În prezent slujesc în Statele Unite, în lucrarea de circumscripţie, dar nu au uitat niciodată de timpul când au participat la operaţiunile de ajutorare din Belize.

◼ LUNI, 2 octombrie 2000, Becky scria: „Suntem loviţi de uraganul Keith! Plouă întruna de două zile şi jumătate“.

A doua zi, când vântul şi ploaia s-au mai potolit, Alejandro împreună cu Donald Niebrugge, care era pionier special, au reuşit să ducă pe insula Ambergris Cay nişte alimente. Însoţiţi de doi bătrâni locali, ei i-au vizitat pe toţi vestitorii din cele două congregaţii pentru a se asigura că n-au păţit nimic.

„Miercuri“, îşi aminteşte Becky, „fraţi din diferite părţi ale ţării au adus la Filială alimente, apă şi îmbrăcăminte pentru fraţii de pe insule. Nu după mult timp, holul şi biblioteca erau pline până la refuz“.

Între timp, Alejandro şi încă trei fraţi au dus ajutoare pe insula Caulker, i-au încurajat pe fraţi şi s-au rugat cu ei. Atât Martorii, cât şi cei care nu erau Martori au fost foarte impresionaţi de grija şi iubirea fraţilor. „De ani de zile fac donaţii la biserică“, s-a plâns o femeie, „dar nimeni de-acolo n-a venit să vadă cum îmi merge“.

„Uitaţi-vă la alţii şi uitaţi-vă la noi!“, a spus o soră plângând de bucurie. „Avem pe cineva căruia îi pasă de noi!“

 [Tabelul/Graficul de la paginile 244, 245]

EVENIMENTE IMPORTANTE — Belize

1923 James Gordon predică în Bomba.

1930

1933 Freida Johnson predică în oraşul Belize.

1934 Thaddius Hodgeson ţine întruniri în brutăria lui.

1940

1941 În oraşul Belize se botează primii vestitori.

1945 Sosesc primii misionari.

1946 Se înfiinţează un birou de filială.

1950

1957 Misionarilor li se interzice intrarea în ţară.

1959 Construirea biroului de filială, a casei de misionari şi a Sălii Regatului.

1960

1961 Misionarilor li se permite din nou intrarea în ţară.

 1961 Uraganul Hattie devastează Belize.

1971 Pe insuliţa Bird’s Isle se ţin pentru prima dată congrese.

1980

1988 În Ladyville se construieşte o sală de congrese.

1990

2000

2000 Uraganul Keith face ravagii în Belize.

2001 Filiala din Mexic începe să supravegheze lucrarea din Belize.

2002 Dedicarea unui complex de două Săli ale Regatului (în stânga), a casei de misionari şi a sălii de congrese renovate.

2010

[Graficul]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

Numărul de vestitori

Numărul de pionieri

1 800

1 200

400

1930 1940 1950 1960 1980 1990 2000 2010

[Legenda fotografiei]

Fraţi mergând cu vaporaşul la congres

 [Hărţile de la pagina 209]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

MEXIC

GUATEMALA

Melchor de Mencos

MAREA CARAIBILOR

BELIZE

Ambergris Cay

San Pedro

Caulker Cay

DISTRICTUL COROZAL

Corozal

DISTRICTUL ORANGE WALK

Orange Walk

August Pine Ridge

DISTRICTUL BELIZE

Bomba

Santana

Crooked Tree

Black Creek

Ladyville

Belize

DISTRICTUL CAYO

BELMOPAN

Benque Viejo

DISTRICTUL STANN CREEK

Valea Stann Creek

Dangriga

Hopkins

Seine Bight

DISTRICTUL TOLEDO

Mango Creek

Placentia

Monkey River

Punta Negra

San Antonio

Punta Gorda

Sundaywood

Barranco

Crique Sarco

Fluviul Belize

MUNŢII MAYA

 [Fotografii pe toată pagina 200]

[Legenda fotografiei de la pagina 206]

Alphonsena Robateau şi Amybelle Allen alături de trei pionieri speciali

[Legenda fotografiei de la pagina 207]

Herman şi Derrine Lightburn împreună cu fiul lor, Stephen

[Legenda fotografiei de la pagina 210]

Oraşul Belize, anii 1940. Un grup de Martori cu o căruţă pe care au montat o portavoce; 1) Thaddius Hodgeson, 2) George Longsworth

[Legenda fotografiei de la pagina 213]

Elmer Ihrig şi-a extins serviciul predicând în districtele mai îndepărtate

[Legenda fotografiei de la pagina 214]

Charles Heyen îi încuraja pe fraţi să ţină întruniri cu regularitate

[Legenda fotografiei de la pagina 221]

Biroul de filială, casa de misionari şi Sala Regatului din oraşul Belize

[Legenda fotografiei de la pagina 223]

Primul congres de limba spaniolă ţinut la Sala Regatului din Orange Walk, 1968

[Legenda fotografiei de la pagina 229]

Pionierii speciali Marcial şi Manuela Kay

[Legenda fotografiei de la pagina 230]

Un sat maya tipic din districtul Toledo

[Legenda fotografiei de la pagina 240]

María şi Basilio Ah

[Legenda fotografiei de la pagina 246]

Cecilia Pratt

[Legenda fotografiei de la pagina 249]

La un congres de circumscripţie ţinut într-un cort, Punta Gorda, anii 1960

[Legenda fotografiei de la pagina 251]

Becky şi Alejandro Lacayo

[Legendele fotografiilor de la paginile 252, 253]

Structura de oţel de mai jos slujeşte acum drept sală de congrese (dreapta)

Sala de congrese renovată

[Legenda fotografiei de la pagina 254]

Fraţi şi surori, pe şantierul complexului de două Săli ale Regatului din oraşul Belize