iudeii: În evanghelia lui Ioan, acest termen are sensuri diferite în funcție de context. El îi poate desemna pe evrei în general, pe cei care locuiau în Iudeea sau pe cei care locuiau în Ierusalim ori în împrejurimi. El poate avea și un sens mai restrâns, desemnându-i pe iudeii care respectau cu fanatism tradițiile omenești adăugate la Legea mozaică, tradiții care erau adesea contrare spiritului Legii. (Mt 15:3-6) Printre acești ‘iudei’ se remarcau autoritățile iudaice, sau conducătorii religioși evrei, care îi erau ostili lui Isus. După cum reiese din context, termenul ‘iudei’ din acest verset, precum și din alte versete din Ioan, capitolul 7, se referă la autoritățile iudaice, sau la conducătorii religioși evrei. (Ioa 7:13, 15, 35a; vezi Glosarul, „Iudeu”)

Sărbătoarea Tabernacolelor: Sau „Sărbătoarea Colibelor”. Ea este menționată doar aici în Scripturile grecești creștine. Acest verset se referă la sărbătoarea celebrată în toamna anului 32 e.n. (Vezi Glosarul, „Sărbătoarea Colibelor”, și Ap. B15.)

Iudeii: Aici este posibil ca termenul „iudeii” să aibă un sens general, referindu-se la toți cei adunați la Ierusalim pentru Sărbătoarea Tabernacolelor. Dar este posibil și să se refere la conducătorii religioși evrei. (Vezi nota de studiu de la Ioa 7:1.)

iudeilor: Din câte se pare, este vorba despre autoritățile iudaice, sau conducătorii religioși evrei. (Vezi nota de studiu de la Ioa 7:1.)

Iudeii: Termenul pare să se refere la autoritățile iudaice, sau la conducătorii religioși evrei, întrucât, în versetul 19, Isus îi întreabă pe acești iudei: „De ce căutați să mă omorâți?”. (Vezi nota de studiu de la Ioa 7:1.)

Scripturile: Lit. „scrierile”, „literele”, adică semnele grafice ale unui alfabet. Sintagma grecească ce se traduce prin „a cunoaște literele” este o expresie idiomatică însemnând „a cunoaște scrierile (cărțile, literatura)”. În acest context, ea se referă, din câte se pare, la cunoașterea Scripturilor inspirate.

fără să fi studiat în școli: Sau „fără să fi fost instruit”. Lit. „neînvățând”. Isus nu era o persoană lipsită de instruire, dar nu studiase la școlile rabinice.

de la mine: Sau „din proprie inițiativă”. Fiind Reprezentantul Principal al lui Iehova, Isus ascultă întotdeauna glasul Său și transmite ceea ce îi poruncește El.

circumcis în sabat: Circumcizia băieților era o cerință obligatorie în Legea mozaică și se făcea în a opta zi de la naștere. (Le 12:2, 3) Ea era atât de importantă, încât trebuia făcută chiar și în sabat, care era o zi sfântă. (Vezi Glosarul, „Circumcizie”.)

conducătorii: Aici este vorba despre conducătorii evrei. În timpul serviciului pământesc al lui Isus, Israelul se afla atât sub autoritatea Imperiului Roman, cât și sub autoritatea conducătorilor evrei. În rândul acestor conducători, cea mai mare autoritate o avea Sanhedrinul, un consiliu format din 71 de bătrâni, inclusiv marele preot. Guvernul roman îi acordase Sanhedrinului o putere limitată în ce privește rezolvarea chestiunilor interne evreiești. (Vezi Glosarul, „Sanhedrin”.)

sunt un reprezentant al său: Lit. „lângă el sunt”, „de la el sunt”. Folosirea prepoziției grecești pará (lit. „lângă”, „de la”) subliniază nu numai că Isus este de la Dumnezeu, ci și că este foarte aproape de el, sau lângă el. În acest sens este Isus un „reprezentant” al lui Dumnezeu.

gărzi: Adică gărzi de la templul din Ierusalim. Aceste gărzi erau, din câte se pare, sub autoritatea Sanhedrinului și la ordinele preoților principali. Ele îndeplineau rolul de poliție religioasă, acționând ca forțe de ordine.

iudeii: Întrucât în acest context sunt menționați preoții principali și fariseii (Ioa 7:32, 45), termenul „iudeii” desemnează, din câte se pare, autoritățile iudaice, sau conducătorii religioși evrei. (Vezi nota de studiu de la Ioa 7:1.)

iudeii răspândiți: Lit. „diaspora”. În acest context, termenul grecesc diasporá se referă la evreii care locuiau în afara granițelor Israelului. Diaspora s-a format în urma exilării evreilor de către națiunile care i-au cucerit: mai întâi, de asirieni în secolul al VIII-lea î.e.n., apoi, de babilonieni în secolul al VII-lea î.e.n. (2Re 17:22, 23; 24:12-17; Ier 52:28-30) Doar o rămășiță a evreilor exilați s-a întors în Israel; restul au rămas dispersați. (Is 10:21, 22) În secolul al V-lea î.e.n., în toate cele 127 de provincii ale Imperiului Persan existau, din câte se pare, comunități evreiești. (Es 1:1; 3:8) Expresia folosită în acest verset se referă îndeosebi la evreii care fuseseră dispersați printre greci. În secolul I existau comunități evreiești în numeroase regiuni în care se vorbea limba greacă, de exemplu, în Siria, în Asia Mică și în Egipt, precum și în partea europeană a Imperiului Roman, îndeosebi în Grecia și în Roma. Întrucât evreii se străduiau să-i convertească pe alții la iudaism, multe persoane au dobândit cu timpul o oarecare cunoștință despre Iehova și despre Legea pe care el le-o dăduse evreilor. (Mt 23:15) Cu ocazia Penticostei din 33 e.n., evrei și prozeliți veniți la Ierusalim din numeroase țări au auzit vestea bună referitoare la Isus. Prin urmare, faptul că evreii erau dispersați pe tot cuprinsul Imperiului Roman a contribuit la răspândirea rapidă a creștinismului.

În ultima zi: Adică a șaptea zi a Sărbătorii Tabernacolelor, sau Colibelor (21 tișri). Era numită „ziua cea mare a sărbătorii”. (De 16:13; vezi nota de studiu de la Ioa 7:2; Glosarul, „Sărbătoarea Colibelor”, și Ap. B15)

șuvoaie de apă vie vor curge: Aici, Isus face aluzie, probabil, la un obicei respectat cu ocazia Sărbătorii Tabernacolelor, sau Colibelor: din bazinul Siloam se scotea apă cu un urcior de aur și se turna pe altar când se aducea jertfa de dimineață (în același timp, pe altar se turna și vin). (Vezi nota de studiu de la Ioa 7:2; Glosarul, „Sărbătoarea Colibelor”, și Ap. B15.) Acest ritual nu este menționat în Scripturile ebraice, ci a fost adoptat ulterior. În opinia celor mai mulți erudiți, el era practicat în primele șapte zile ale sărbătorii, dar nu și în a opta zi, când se ținea o adunare solemnă. Întrucât prima zi a sărbătorii era o zi de sabat, apa pe care preotul o turna era adusă de la bazinul Siloam la templu cu o zi înainte. În zilele următoare, preotul mergea la bazinul Siloam pentru a scoate apă și se organiza în așa fel încât să se întoarcă la templu chiar când preoții se pregăteau să așeze jertfele pe altar. Când trecea prin Poarta Apelor și intra în Curtea Preoților, sosirea sa era anunțată de preoți, care sunau de trei ori din trompetă. Apa și vinul erau turnate concomitent în vase diferite, din care se scurgeau până la baza altarului. Apoi, se intonau Psalmii Hallel cu acompaniament muzical (Ps 113–118), în timp ce credincioșii fluturau ramuri de palmier înspre altar. Este posibil ca această ceremonie să-i fi amintit mulțimii bucuroase de cuvintele profetice ale lui Isaia: „Veți scoate cu bucurie apă din izvoarele salvării”. (Is 12:3)

așa cum se spune în Scripturi: Se pare că aici Isus nu citează un anumit verset din Scripturile ebraice, ci face referire la versete precum Is 44:3; 58:11 și Za 14:8. Cu mai bine de doi ani în urmă, când a vorbit cu femeia samariteană despre apa vie, Isus a scos în evidență efectele benefice ale acestei ape asupra celor care o primesc. (Ioa 4:10, 14) Însă, în versetul de față, Isus se concentrează asupra altui aspect: din discipolii care vor crede în el va curge această „apă vie” atunci când ei le-o vor da și altora. (Ioa 7:37-39) Începând de la Penticosta din 33 e.n., discipolii lui Isus au primit spirit sfânt. În Scripturile grecești creștine există numeroase dovezi că, din acel moment, ei s-au simțit impulsionați să le împartă această apă dătătoare de viață tuturor celor care îi ascultau. (Fa 5:28; Col 1:23)

căci spiritul încă nu fusese dat: Termenul grecesc tradus prin „spirit”, pneúma, apare de două ori în acest verset și se referă la spiritul sfânt al lui Dumnezeu, sau forța sa activă. Isus și ascultătorii săi știau că Dumnezeu își folosea spiritul sfânt de mult timp (Ge 1:2, n.s.; 2Sa 23:2; Fa 28:25) și că îl acordase slujitorilor săi fideli precum Otniel, Iefta și Samson (Ju 3:9, 10; 11:29; 15:14). Deci, când a spus că „spiritul încă nu fusese dat”, Ioan se referea, în mod evident, la o nouă modalitate în care spiritul avea să acționeze asupra oamenilor imperfecți. Niciun slujitor al lui Dumnezeu din trecut nu fusese chemat la viață cerească prin intermediul spiritului. La Penticosta din 33 e.n., Isus a revărsat peste discipolii săi spiritul sfânt pe care el însuși, în calitate de ființă spirituală glorificată, îl primise de la Iehova. (Fa 2:4, 33) Aceasta a fost prima dată când oamenii imperfecți au primit speranța de a trăi în cer, ca ființe spirituale. Datorită acestei ungeri, creștinii au reușit să înțeleagă semnificația multor lucruri pe care nu le înțeleseseră până atunci.

blestemată: Fariseii și conducătorii evrei, care erau mândri și se considerau drepți, îi disprețuiau pe oamenii din popor care îl ascultau pe Isus și îi numeau „mulțime . . . blestemată”. Termenul grecesc folosit aici, epáratos, este un termen depreciativ, care sugerează că persoanele în discuție se află sub blestemul lui Dumnezeu. Conducătorii religioși evrei foloseau și un termen ebraic, ʽam haʼáreţ („oameni ai pământului”), pentru a-și exprima disprețul față de oamenii din popor. Inițial, acesta a fost un termen plin de respect care îi desemna pe locuitorii unui anumit teritoriu și se referea nu doar la cei săraci și de condiție umilă, ci și la persoane proeminente. (Ge 23:7; 2Re 23:35; Eze 22:29) Totuși, în timpul lui Isus, acest termen era utilizat cu referire la oamenii care erau considerați ignoranți în ce privește Legea mozaică sau care nu respectau tradițiile rabinice în cele mai mici detalii. Unele scrieri rabinice de mai târziu confirmă lucrul acesta. Mulți conducători religioși îi considerau demni de dispreț pe astfel de oameni și refuzau să mănânce cu ei, să cumpere lucruri de la ei sau să stea în compania lor.

Doar nu ești și tu din Galileea!: Acesta a fost răspunsul pe care fariseii i l-au dat lui Nicodim când a vorbit în apărarea lui Isus. (Ioa 7:51) Exclamația reflectă, din câte se pare, disprețul cu care acești iudei îi priveau pe galileeni. Era ca și cum ar fi spus: „Îl aperi și îl susții, coborându-te la nivelul unui galileean ignorant!”. Întrucât Sanhedrinul și templul erau în Ierusalim, acolo se găseau fără îndoială foarte mulți învățători ai Legii, de unde, probabil, și proverbul evreiesc: „Cine vrea bogății să meargă în nord [în Galileea], iar cine vrea înțelepciune să meargă în sud [în Iudeea]”. Însă dovezile arată că galileenii cunoșteau Legea lui Dumnezeu. Peste tot în Galileea, în orașe și în sate, existau învățători ai Legii, precum și sinagogi, care serveau drept centre de instruire. (Lu 5:17) De altfel, răspunsul arogant pe care fariseii i l-au dat lui Nicodim arată că ei nu făcuseră nici măcar efortul de a se informa cu privire la locul nașterii lui Isus, care era Betleemul. (Mi 5:2; Ioa 7:42) În plus, ei nu au înțeles că profeția lui Isaia compara predicarea lui Mesia cu „o mare lumină” care avea să strălucească în Galileea. (Is 9:1, 2; Mt 4:13-17)

niciun profet . . . din Galileea: Această afirmație ignoră cuvintele profetice din Is 9:1, 2, care preziceau că o mare lumină avea să vină din Galileea. De asemenea, unii bibliști consideră că fariseii făceau o generalizare exagerată când afirmau că niciun profet nu se ridicase și nici nu avea să se ridice vreodată din neînsemnata Galilee. În fond, profetul Iona era din orașul galileean Gat-Hefer, situat la doar 4 km N-N-E de Nazaret, unde crescuse Isus. (2Re 14:25)

7:53

Cele mai vechi și mai demne de încredere manuscrise nu conțin pasajul din Ioa 7:53–8:11. În mod evident, aceste 12 versete au fost adăugate ulterior la textul original al evangheliei lui Ioan. (Vezi Ap. A3.) Ele nu figurează în cele mai vechi papirusuri disponibile care conțin evanghelia lui Ioan: papirusul Bodmer 2 (P⁶⁶) și papirusul Bodmer 14, 15 (P⁷⁵), ambele datând din secolul al II-lea e.n. Ele nu figurează nici în Codex Sinaiticus, nici în Codex Vaticanus, amândouă din secolul al IV-lea e.n. Versetele apar pentru prima dată într-un manuscris grecesc din secolul al V-lea e.n. (Codex Bezae), dar nu mai figurează în niciun alt manuscris grecesc până în secolul al IX-lea e.n. Ele nu se găsesc nici în majoritatea traducerilor vechi în alte limbi. Unele manuscrise grecești plasează aceste cuvinte la sfârșitul evangheliei lui Ioan, iar altele, după Lu 21:38. Faptul că pasajul apare în locuri diferite în aceste manuscrise confirmă că este vorba despre un text apocrif. Marea majoritate a bibliștilor sunt de acord că versetele nu fac parte din textul original al lui Ioan.

Manuscrisele grecești și traducerile care conțin aceste versete spun (cu unele variații):

⁵³ Atunci fiecare s-a dus la casa lui.

8 Dar Isus s-a dus la Muntele Măslinilor. ² Totuși, la revărsatul zorilor, a mers din nou la templu și tot poporul venea la el, iar el s-a așezat și a început să-i învețe. ³ Scribii și fariseii au adus o femeie prinsă în adulter și, după ce au pus-o în mijlocul lor, ⁴ i-au zis: „Învățătorule, această femeie a fost prinsă în timp ce comitea adulter. ⁵ În Lege, Moise ne-a poruncit să le omorâm cu pietre pe aceste femei. Dar tu ce zici?”. ⁶ Firește, ei spuneau aceasta ca să-l pună la încercare, ca să aibă de ce să-l acuze. Dar Isus s-a aplecat și a început să scrie cu degetul pe pământ. ⁷ Fiindcă ei insistau cu întrebările, el s-a îndreptat și le-a zis: „Acela dintre voi care este fără păcat să arunce primul cu piatra în ea”. ⁸ Și, aplecându-se din nou, a continuat să scrie pe pământ. ⁹ Dar cei care au auzit aceasta au ieșit unul câte unul, începând de la cei în vârstă, iar el a rămas singur cu femeia care fusese în mijlocul lor. ¹⁰ Îndreptându-se, Isus i-a zis: „Femeie, unde sunt ceilalți? Nu te-a condamnat nimeni?”. ¹¹ Ea a zis: „Nimeni, domnule”. Atunci Isus a spus: „Nici eu nu te condamn. Du-te și de acum înainte să nu mai practici păcatul”.